Unde ne duc gazele?

Prețul gazelor e într-un continuu urcuș în Europa. În Țările de Jos, la TTF (Title Transfer Facility – un hub virtual olandez de vânzare a GNL), acesta a crescut de aproape trei ori de la începutul anului. Cauza de la suprafață ar fi creșterea accentuată a cererii odată cu ieșirea treptată din tranșee a producției și a comerțului mondial, însoțită de scăderea concomitentă a capacității de stocare a gazelor naturale în Europa cu 23 de miliarde de metri cubi sub nivelul normal.

Cauza profundă ar trebui căutată însă în altă parte, spun specialiștii, comentatorii politici și vreo 40 de deputați mai curajoși din Parlamentul UE. Mai exact, în birourile Gazpromului și în cele ale Kremlinului, care dirijează de facto marele monopol de stat al Rusiei – sursa dintotdeauna a tuturor mizeriilor și speculațiilor legate de comerțul cu GNL.

Șeful de jure al Gazprom-ului, Aleksei Miller, se oftica deunăzi că prețurile la metan nu și-au atins încă maximul și că, odată cu ele, vor crește și toate celelalte prețuri. Totodată, Miller îi asigura pe europeni că Gazprom își va onora obligațiile asumate. Putin & Co nu i-au încredințat degeaba lui Aleksei Borisovici bâta geopolitică numită Gazprom. Căci Aleksei Borisovici știe să o facă pe niznaiul în situațiile de criză pe care tot el și echipa lui le-au provocat, cu mare iscusință. Ori Lavrov la externe, ori Miller la gaze, e același lucru.

Nu au fost oare tot rușii aceia care au limitat, treptat, livrările de gaze către Europa în 2021, reducând exporturile cu o cincime față de nivelurile din anii trecuți? Directorul executiv al unei companii germane spunea, în iunie a.c.: „Gazprom încearcă pur şi simplu să-şi maximizeze profiturile într-o perioadă în care preţurile spot ale gazelor sunt ridicate, stocurile sunt pe zero, iar cererea de GNL din Asia este în creștere“. Avea, desigur, dreptate, dar jocul gazocraților de la Moscova nu are doar o finalitate economică, ci și una politică evidentă. Și ea se numește Nord Stream 2.

Se știe că lucrările la gazoduct s-au încheiat acum două săptămâni și că urmează autorizația de funcționare de la Bundesnetzagentur (ANRE-ul nemților) pentru a putea racorda conducta la consumatorii germani. Multă lume de la Berlin, dar și din Europa, se opune, din varii motive.

Unu. Nord Stream 2 s-a construit cu încălcări și nu respectă niște norme de mediu și asta-i enervează pe ecologiști.

Doi. Gazoductul face și mai dependentă Germania de gazele și, în consecință, de mofturile și de strategiile politice ale Kremlinului, și asta ar trebui să-i deranjeze pe americani, căci pe vest-europeni faptul acesta pare să nu-i mai afecteze de mult. O vreme, SUA s-au opus proiectului, dar numai până la 19 mai a.c., când Biden a renunțat să sancționeze companiile participante la Nord Stream 2. Totuși, dacă americanii mai vor încă să-și sporească exportul de GNL în UE, ne putem aștepta la niște contramăsuri în viitor.

Trei. Tranziția la „economia verde“ a Germaniei va depinde și ea, de acum încolo, doar de gazele rusești (V.V. Putin: „российский газ самый экологичный“), întrucât nemții s-au grăbit să închidă toate centralele lor nucleare sub presiunea omniprezenților ecologiști. Băieți de caracter, a căror pledoarie nu se împiedică niciodată de propriile ei contradicții: ori nu vrei gaze rusești și atunci păstrezi centralele nucleare, ori invers. Or, tocmai lipsa unei logici elementare la acești luptători pentru o viață mai bună îi cam sperie pe cei care mai țin încă la regulile bătrânului Aristot. Apoi, să nu uităm că urmează alegerile parlamentare în Germania, unde „verzii“ au șanse reale să ia cele mai multe voturi (circa 50% din tinerii nemți se tem de o catastrofă climatică iminentă). În cazul în care noul guvern de la Berlin nu va autoriza Nord Stream-ul (greu de crezut, totuși, că apocaliptismul va merge chiar atât de departe), nemții au toate șansele să revină la… cărbune, combustibilul cel mai ecologic, desigur.

Patru. Ocolind Ucraina, Nord Stream 2 aduce gazele direct în UE, prin urmare, o nouă intervenție militară sau șantaj economic al Rusiei împotriva Kievului nu îi va priva pe vestici de gaze, așa cum s-a întâmplat în iarna lui 2008-2009. Iar dacă europenii nu vor îngheța în chalet-urile lor de vacanță, soarta Ucrainei îi va interesa și mai puțin decât îi interesează în prezent. Bineînțeles, în cazul unui conflict al Rusiei cu vecinii noștri de la est, vor suferi și alte țări beneficiare de GNL gazpromic: Slovacia, Ungaria etc. Dar cui îi pasă – really – la Bruxelles de ăștia? Polonia, prudentă ca întotdeauna, nu și-a închis deocamdată nicio mină de cărbune (poluante, dar tare binevenite, când ai un vecin furnizor de gaze altruist ca Rusia), sfidând amenzile UE. În schimb, România, mai progresistă, mai în acord cu spiritul vremii, nu dă semne că ar dori să-și exploreze propriile resurse de gaze – o țară a burebistelor, senină și liniștită, lipsită de griji.

Cinci. Unii experți spun că racordarea la Nord Stream 2 nu va reduce radical prețul la gaze în UE. O diferență minimă ce va fi ștearsă imediat de taxa pe carbon pe care înțeleapta Ursula von der Leyen ține să o perceapă chiar și într-o perioadă atât de dificilă ca asta. Consecvența în primul rând. Bunul-simț poate să mai aștepte.

În ciuda opoziției locale și paneuropene, îmi închipui că nu vor trebui să treacă toate cele patru luni regulamentare, prevăzute de Bundesnetzagentur, ca Nord Stream 2 să primească autorizația de funcționare. Răstimp suficient pentru Gazprom ca să mai manipuleze un pic piața, să mai mărească prețurile și să consolideze definitiv în mintea netoților de europeni că nu există altă scăpare de la încălzirea globală decât încălzirea de la flacăra albastră a lui Aleksei Borisovici.