Unul dintre noi

Astăzi, 17 septembrie 2021, scriitorul Aurel Scobioală ar fi împlinit 80 de ani. Ar fi împlinit dacă, acum 14 ani, o boală necruțătoare nu l-ar fi luat dintre noi pe sfătosul și mucalitul povestitor, scriitor iubit de copii și maturi, cel care era sufletul vesel și, ni se părea nouă, lipsit de griji al întâlnirilor de la Uniunea Scriitorilor, de la coliba sa din Valea Crucii și de oriunde ajungea el în graba sa de a face lumea să râdă și să se bucure de cuvântul scris sau rostit cu pricepere.

De atunci, Aurel îi înveselește pe toți prietenii la care a plecat, dar și pe cei care l-au urmat în lumea cea curată și senină din ceruri. Dumnezeu însuși cred că l-a îndrituit cu funcția nobilă de a avea grijă de buna dispoziție a tuturor celor aciuați în împărăția de dincolo. Pentru o mai bună organizare a reprezentației, bănuim, Aurel ar avea nevoie de un păhărel de vin din beciul moștenit de la socri la Gălășeni sau de un ceai à la Scobioală, din cel amestecat cu coniac în timpul prohibiției. Dar, dacă nu se poate, nu se poate…

Nouă, celor rămași fără vorba lui de duh, ne lipsesc neasemuitele întâlniri cu el de la terasa USM, umorul său spumos din ulcioarele cu pătărănii, glumele care ne făceau să râdem cum demult nu s-a mai râs pe la uniune. La masa unde stătea Aurel, țin minte, niciodată nu erau locuri libere, se mai aduceau scaune ca să încapă toți doritorii să asculte, miezul nopții fiind, uneori, timpul plecării spre casă al tuturora.

Acum, când nu mai e printre noi, înțelegem și mai mult că Aurel avea replică și poantă ca nimeni altul. Unui coleg care se plângea că a fost la o casă de creație, dar nu a fost în stare să scrie ceva i-a zis că mai bine își lua cu el un scriitor, lui Dumitru Moțpan, cel cu „globul Moldovei”, când înaltul demnitar semidoct se împotrivea editării de manuale afirmând că pe timpul când era el școlar erau vreo câteva manuale pentru toată clasa și trebuia să aștepți să ajungă și la masa ta unul, i-a replicat că „se vede treaba, pe masa dumitale n-a prea ajuns”.

Mare pișicher, priceput la șmecherii de tot felul, într-o seară, când stătea cu alți colegi la vestita sa colibă din Valea Crucii și s-au auzit răgetele leilor de la grădina zoologică din apropiere, Aurel, făcând-o pe speriatul, le-a spus acestora că „iar au scăpat leii ceia afară”. Unii au vrut să urce în copaci, dar pe aceștia și pe cei care au vrut să fugă i-a oprit râsul molipsitor al lui Aurel.

Cunoscător al tuturor bancurilor, ne spunea nouă, celor mai tineri, că cele mai noi bancuri sunt cele vechi. Știa să le potrivească situației și pe cele mai noi, și pe cele mai vechi, și nu le spunea pur și simplu. Bunăoară, atunci când am depus și eu o cerere pentru apartament în „cooperativa” uniunii, după luptele de la Tighina, de unde m-am refugiat cu familia, Președintele Mihai Cimpoi mi-a semnat cererea și a zis „las’ să fie”, iar Aurel m-a întrebat dacă știu ce înseamnă expresia. Nu știam și el mi-a explicat: „Moșneagul se trezește noaptea și achipuie baba: – Ei, mie nu-mi trebuie, dar las’ să fie…”.

Tot la colibă fiind, o fetiță a vecinilor i-a spus: „Domnu’ Aurel, câinele nostru s-a culcat pe stratul dumneavoastră de ridiche!”. „Ridiche-te de-acolo!”, i-a strigat el câinelui care era un fel de paznic și la coliba lui.

Mă bucur că am fost prieteni, iar dușmani Aurel Scobioală nu prea a avut. De Mălăeștii lui satul meu de baștină este despărțit de un singur sat. De Aurel, oricât timp ar trece, nu mă poate despărți nimic. Mai citesc din cărțile sale pentru copii, scrise cu înțelepciune și pentru cei maturi, din ulcioarele sale cu pătărănii și-mi spun că a fost un om fericit, unul dintre noi care s-a bucurat de viață și a știut să-i bucure și pe alții.