Nina Ermurachi – Fluidul secret al iubirii

Artista cântecelor de inimă albastră și cântăreața care a adus în scenă vraja tristeții, a feminității îndurerate ca esență a mesajului ei artistic, a plecat dintre noi acum cinci ani, în miezul unei toamne. De parcă însăși intuiția firii ei i-a șoptit că decorul anotimpului despărțirii, strălucind doar prin aurul mat al frunzișului în agonie, e momentul când ne poate spune adio.

Grav bolnavă, măcinata de mai mulți ani de o ciroză hepatică neîndurătoare, ea cobora parcă dinr-un vers bacovian ce răspândea în jur plumbul resemnării în melanj cu lumina palidă a unei speranțe de abia pâlpâinde. „Mi-e dor de scenă, mi-e dor de spectatorii mei”, îmi spunea Nina într-un salon de spital, mărturisindu-mi că regretă mult imposibilitatea financiară de a fi avut vreodată o seară a ei de creație.

„Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă ține cu voce”, era bucuria ei, pe care o regăsim – și vocea, și bucuria – în vocaliza minunată, în dialog cu Fuego, un cântec înregistrat relativ nu cu mult timp înainte de decesul ei. Feminitatea ei, intensitatea și culorile vocii ei au rămas vii ca în anii tinereții, în timp ce atâtea soliste din generația ei ori au renunțat definitiv să mai cânte, ori au glasurile estrogenilor pierduți. Uzură implacabilă care vine odată cu vârsta, dar care a cruțat-o pe ea.

Poate și pentru că artista din ea nu putea să existe și să respire fără iubire. Solitudinea, după o căsătorie eșuată cu mai mulți ani în urmă, și disperarea maladiilor demolatoare din ultimii ani o împinse (la o vârstă când poveștile romanțioase nu mai interesează pe nimeni) să iubească un bărbat la fel de singur ca și ea. Viața din spital avea lumină, acel bărbat vine, sună și astfel ea învie, nu se simte singură. Era, cu siguranță, nu atât un reper pragmatic pentru cotidianul curent al vieții (pentru că ea avea și casă, și masă dobândite, pe parcursul anilor, cu mult chin și efort; mai avea, pentru alinare, și familia fiului său). Era, de fapt, nevoia ei de iubire – fluidul secret ce putea să reanime și să țină vie sensibilitatea ei de artistă. În egală măsură, și intensitatea sentimentală în expresia ei finală – cântecul. „Cu focul inimii să-mi cânți,/ Să nu mă minți, să nu mă minți”, parcă ar resuscita ea, într-o romanță, propriul destin.

Nina s-a simțit întotdeauna în elementul ei în registrul liric, un registru care, dincolo de o artă specifică a cântului, cere sinceritate; ea le-a avut pe ambele. Cântecele-elegii, romanțele ei inspirate din amintiri, din regrete, din dezamăgiri și visuri neîmplinite sunt tot atâtea reverii sentimentale, în care o voce ce avea un „of” (aprecierea îi aparține compozitorului Tudor Chiriac) te captează în mrejele freneziei, ale elanului și văpăilor inimii ei. Aceste cântece nu sunt lirice doar pentru că, tematic, evocă dorul neîmplinit, reculul irecuperabil, pierderea iubitului sau a anilor în galopul vieții; fluiditatea vocii ei, muzicalitatea, vibrațiile sensibilității ei au calitatea de a le imprima valoare artistică – valoarea artistică a tristeții.

„Dorul meu e numai dor”, „Măi cucule blestemat”, „Dor mi-e, satule, de tine”, „Foaie verde mărăcine”, „Ce cântec trist”, „Mamei”, „Frunzuliță, lăcrămioară” – ce sunt cântecele și romanțele Ninei, alese după gustul și temperamentul ei, dacă nu un spectacol al confesiunii, al iubirii transfigurate în dezamăgire? Acesta este zbuciumul ei, substanța și fiorul ce-i alimentează efluviile de tandrețe, de afect sentimental, vocea ei plină, consistentă și gravă, în special în romanțe, aducând în lumină zona de suferință a lumii și, în egală măsură, pe cea a propriei vieți.

Repertoriul ei nu era al epocii care a respins-o

Mai întâi coristă în Capela „Doina”, biografia ei sisifică în Orchestra „Folclor” (fiind, chiar de la fondare, în 1968, prima solistă salarizată a formației), biografie desfășurată în sincope pe parcursul a peste 20 de ani, fiind admisă/ repudiată și din nou admisă/ repudiată de cei doi dirijori, Dumitru Blajinu și Petre Neamțu, nu putea să nu-i lase o amprentă de percepție dureroasă a anturajului artistic și a actorilor lui. Ea s-a văzut, de atâtea ori, deformată în oglinda unui „Consiliu artistic” al Radioteleviziunii veghetor de cântece de veselie și de joc ce pretindea „planuri” obligatorii cu prestarea unui anumit număr de înregistrări, un „expert” de neînduplecat al unei interpretări, în care nu se admitea o pauză de respirație la începutul frazei („e periculos de oltenească”), ci doar, pe neobservate, mai la mijlocul ei.

„Lăsați-mă să cânt”, își strigă ea durerea într-un cântec, pentru că repertoriul Ninei nu era al epocii care a respins-o; ea a rămas fidelă sieși, stilului și ființei sale, mărturisind într-o emisiune de retrospectivă la postul TV „Favorit” că a comis doar un cântec de joc, „unul singur, dar destul ca să mă simt ridicolă”. Exploziile ei pasionale nu au fost niciodată ale cântecului chiuit (ori fluierat, cum practică unii); niciodată etalate, senzațiile ei de ardoare, vertijurile, tensiunile ei sentimentale au avut la origine impulsul artisticului discret, interiorizat, în armonie cu delicatețea și, poate, cu o anume timiditate a caracterului ei.

Inconfundabilă, cu aura ei elegiacă și suspinul romanței reverberând în profunzimea vocii ei de îndrăgostită seducătoare, Nina Ermurachi a fost cu adevărat artistă. În felul ei, a recunoscut-o ea însăși: „M-am simțit iubită mai mult ca interpretă și mai puțin ca femeie”. Deși, am putea presupune, tristețea profundă a ochilor ei căprui, părul negru intrigând de sub năframa ei ca neaua, conturul fin al trăsăturilor corecte la unison perfect cu frumusețea vocii savurând, din instinct, plăcerea de a cânta – tocmai această feminitate spectaculoasă, fără să fie ostentativă, a fost sursa, izvorul, ingredientul miraculos ce au prins contur în substanța ei de artistă.

„Dați-mi, dați-mi aripioare/ Să mă duc în depărtare”, invocă Nina dorul ei în unul dintre cântecele sale preferate. Zborul ei a fost înalt, o depărtare – departe. Grăbiți, superficiali, prinși de noile curente, de dezastre, poate, nu întotdeauna am auzit-o, cum nu auzim fluturând în disperare frunzișul pomilor într-o zi de toamnă. Îl vezi doar, devastat, la picioarele tale, spunându-ți discret, în son de romanță, un ultim adio.