Destinul discret al unui erou. Iubire și durere

În autocarele care circulă pe itinerarul Chișinău-Albița-Focșani și înapoi poți vedea destul de des un călător cufundat în gândurile sale, un bărbat robust ajuns la vârsta maturității depline. În vamă, la controlul actelor, vameșii îl recunosc și nu-l mai întreabă de unde vine și încotro se duce, fiindcă răspunsul său e invariabil: „Vin de acasă și merg acasă”. Un om ce ne amintește dorobanțul lui Alecsandri de „pe drumul de costișe ce duce la Vaslui”, întorcându-se acasă din Războiul de Independență. Îl cheamă Ștefan Jurja. E născut la 18 mai 1954 în satul Dolna din codrii Nisporenilor. L-am cunoscut personal în 2004, în timpul grevei din Dealul Schinoasei, când, împreună cu alți combatanți, a păzit câteva săptămâni, zi și noapte, jurnaliștii protestatari de atacurile polițiștilor, securiștilor și provocatorilor lui Voronin. A participat în luptele din războiul ruso-moldovenesc de pe Nistru, pentru independența RM, unde a fost grav rănit. Are gradul de căpitan. Este cavaler al ordinului Ștefan cel Mare. A mai fost distins cu medaliile Vulturul de Aur și Crucea Memoriei. În aceste zile se află la Chișinău, unde a sosit cu prilejul sărbătorilor de la sfârșitul lui august – începutul lui septembrie, pentru a-și vedea apropiații și camarazii. Ocazie de care am beneficiat, răpindu-i câteva ceasuri și descoperind un om deosebit, cu o soartă pe cât de aspră, pe atât de fascinantă. Eliminăm numeroasele întrebări pe care i le-am pus și îl lăsăm să vorbească.

Copilăria. Părinții

Măi, ce pot să spun eu despre mine, decât adevărul. Îs și eu un om ca toți, dar parcă-s fantastic. De ce spun eu vorba asta, hm?… M-am născut vrând-nevrând… Că nu-i cum vrea omul, dar cum vrea Domnul. Mama mea, Măriuca, săraca, a fost o mână de femeie, un suflet chinuit și prăpădit. În 47-48, pe foamete, a murit fratele ei, Toma, iar pe două surori le-au dat la casa de copii. Și ea a rămas singură. A plecat din Dolna la construcții, din acelea, unionale, s-a dus după o bucată de pâine, în lumea amară. A ajuns tocmai la Celeabinsk, unde a stat vreo jumătate de an, după care s-a întors. Când a venit, n-a găsit nici casă, nici masă. Cineva dăduse casei foc. Și ea se angajase, sărmana, la uscătoria de prune din sat. Ziua lucra, iar seara era și paznic. Și dormea tot acolo. Ei, din acel loc am apărut și eu. Feciorul unei biete femei – săracă și singură, și înjosită. Asta e. Pe teritoriul acelei întreprinderi am venit pe lume.

Șeful uscătoriei, acesta locuia la Chișinău, nu știa că m-am născut (râde). Dar cei care au lucrat cu el, oameni din sat, când veneau la Chișinău și îl întâlneau, îi spuneau: „Măi, tu ai la Dolna un băiat ca o floare”… Și el s-a răspuns abia peste vreo nouă ani de zile.

– Șeful nu cumva era tatăl dumitale?…

Păi da, tocmai asta și spun. Interesant, să vezi cum se întorc lucrurile… El, când a auzit vestea, se miră: „Nu mai spuneți! Cum așa?”. Și parcă-l văd cum a venit într-o zi, eram de față. Stătea la poartă și striga: „Aici trăiește Jurja Maria?…”. Că de acum aveam și noi o căsuță pe locul bătrânesc. Eu îi răspund: „Da”. „Da unde-i mamă-ta?”. Eu strig: „Mamă, iaca o venit un om la poartă!”. Ea l-a văzut și clar că l-a cunoscut. Și o început vreo două vorbe cu dânsa, să-i spuie că: „…Marie, ție ți-i greu, și mie mi-i greu… Eu n-am știut… să mă ierți… N-am știut că am băiat… Dă-mi băiatul mie…”. Că el n-avea copii. Soția sa lucra într-o farmacie, iar el era tot șef, tot cu uscătoriile, vinăriile. Era om mare, în vremea ceea.

Mihail îl chema. Era evreu, ca să vorbim așa, mai pe de-a dreptul. Și el îi lămurește mamei: „Dă-mi băiatul mie, eu îl țin, eu îl cresc, îl învăț…”. Mama, când a auzit acestea, a pus mâna pe cârligul fântânii, că scoteam apa cu cârligul, că era apa în față… Și când l-o luat la măsurat din cap până-n picioare: „Măi, acuma te-ai trezit, când de-amu băietul e mare și mi-i de ajutor și-mi va fi toiag la bătrânețe?!…”. Și l-o ciomăgit bine și el s-a dus.

Ca să vezi mata ce istorie! Peste ani, după ce am făcut armata în Germania, m-a sfătuit cineva să intru în miliție. I-am ascultat sfatul, cu gând că o să capăt un apartament. Tocmai mă însurasem. Casă n-aveam, nimic n-aveam, trăiam cu chirie aici, în Chișinău. La început am lucrat într-o subunitate de patrule călări. Vreo doi ani, până „s-au terminat” caii. Când mă vedeau oamenii din sat, mă șuierau: „Măi Ștefane, n-ai tu cai în sat, că ai venit să-i călărești pe cei din Chișinău?!”. Păzeam mai ales prin parcuri, unde se făceau multe prostii. Dar mai mult stăteam pe terenul de dansuri „Ulîbka”. Era acolo o bandă de muți și una de ăștia, mai normali, și când se mântuiau dansurile îi împrăștiam, că de obicei porneau bătăile.

Am fost apoi sectorist, inspectam vreo 70-80 de paznici, de la diferite întreprinderi. Ei, și cum stăteam eu cu storojii aceștia de vorbă, m-am destăinuit către ei: „Am avut și eu un tată, dar nu mai știu de urma lui. Mama îmi spunea că numele lui de familie e Sarovsky”. Erau acolo și niște evrei care lucrau și ei paznici, și unul îmi zice: „Da eu îl știu. Sarovsky Mihal Mihalîci…”. M-am informat la Biroul de adrese, unde au confirmat că există o asemenea persoană, dar nu mi-au dat adresa. Până la urmă l-am găsit. Locuia pe str. Șciusev colț cu Pușkin. Bucuros că l-am găsit, îndrăznesc să-i fac o vizită. Intru în curte, găsesc apartamentul. Eu, cu mapa subțioară, în uniformă. Când m-au văzut, s-au speriat. M-a întâlnit soția sa. „Buna ziua!, zic. – Iată controlăm adresele…”, și nu mai știu ce am zis. Întreb: „Dar unde e soțul Dvs.?”. „E în oraș, nu știu unde…” „Transmiteți-i că o să trec mâine, pe la ora 12 ziua.” Să vezi dumneata ce se întâmplă! Când vin a doua zi (dar eu observasem de prima dată că locuința era goală, nu era nici mobilă, nimic), nu găsesc pe nimeni. Ei plecaseră, taman în noaptea aceea, în Israel.

Evreii plecau noaptea. Îi adunau în centrul Chișinăului, cam pe lângă actualul Minister al Justiției, de unde îi transportau la autogară, de acolo la București, iar apoi spre Israel. Evreul care îmi dăduse adresa era prieten cu Sarovsky. Într-o zi m-a chemat la el și-mi zice: „Pune-te mata așa pe scaun aicea, să ne facem o fotografie”. Ne-am fotografiat împreună, ca să trimită o poză și în Israel, să-i arate băiatul… A trecut un an și ceva și n-a venit niciun răspuns. În sfârșit, evreul cela care lucra paznic îmi zice: „Stepan Petrovici, că așa îmi spuneau atuncea, a murit Mihal Mihalîci…”. Nu mi-a mai fost dat să-l văd.

Dar să ne întoarcem la copilăria mea necăjită. Am muncit de mic copil, de la șase ani. La șapte ani lucram cioban la stână. Eram strungar. Mai pășteam cârlanii și nelepcile. Erau vreo 150 de capete. Stâna era mare, de tot erau vreo șase sute de oi. Trebuia să fac și mămăligă, și să spăl gălețile, totul era pe capul meu. Și aveam un baci al dracului, unul Vanea Curcă. Și curvar, dar și rău. Mă punea la muls. Eu, cu mânuțele mele de copil, trăgeam de țâțâșoare, țâc, țâc, țâc, o mulgeam și eu cum puteam, da el, când o apuca, tocmai se chișa oaia ceea de frică, storcea tot laptele din ea. Mă controla dacă am muls până la urmă și dacă nu-i plăcea ceva îmi dădea vreo două dosuri de mână de îmi săreau mucii pe sus. Om rău… Pe de altă parte, trebuia să-l înțelegi, baciul trebuia să dea oamenilor brânza. Veneau copii la stână să ieie cașurile, fiindcă mamele lor munceau pe deal. „Gheaghe Vani, m-o trimis mama să-mi dai un caș…”. El: „Da unde-i mă-ta?”. „Mama-i la prășit”. El: „Las să vină mă-ta s-o sar și să-i fac un pui de cuc și-i dau și brânză, și tot ce vre”. Al naibii curvar!

În lume

Când am terminat opt clase în sat, m-am dus să învăț meseria de tractorist la Școala tehnică din Cucuruzeni. Acolo au venit însă niște spurcăciuni, că altfel n-am cum să le spun, niște verbovșici (recrutori – n.a.) care ne-au ademenit să mergem la școală tocmai în Kazahstan. Ne-au îngrămădit și au prins să ne spună povești, că mai întâi vom trece prin Moscova, pe la mausoleul lui Lenin, apoi, cu alt tren, vom trece vreo patru zile prin munți, până vom ajunge. Și, să vezi, frate, ne-au luat documentele și ne-au spus: „Sâmbătă să veniți la gară la Chișinău, vă încărcăm în tren și mergem”. Și așa a fost. Fiecare își luase de acasă un pahar, o bucățică, aveam de toate, până la Moscova chiuiam, bucuroși că mergem cu trenul. Era fantastic! Nu l-am mai văzut pe Lenin! La Moscova ne-au încărcat în alt tren care ne-a dus până în orașul Orsk, un oraș mare din regiunea Aktiubinsk. Aici ne așteptau niște camioane mari care ne-au dus mai departe în pustietatea stepei. Ne-am dat jos într-o așezare unde casele erau niște semibordeie, săpate în pământ. Înăuntru aveau vreo cinci-șase încăperi în care, pe lângă oameni, se adăposteau și cai, și oi, și vaci, și măgari. Și culmea a fost că la acea „școală” am găsit o adunătură de vagabonzi, bandiți, orfani, hoți, alcoolici, toți prăpădiții de pe lume. Și se furau unii pe alții, se băteau, unii erau deja în evidența miliției. Eram cu un prieten, Valentin Adam, din sat de la mine. Îi zic: „Măi Valentine, ce facem noi? Hai să fugim, că n-avem ce sta aici”. Iar noi, dacă eram verbuiți, trebuia să învățăm doi ani, după care eram obligați să muncim cel puțin cinci ani, fiindcă ei te hrăneau, te îmbrăcau…

Dar până la asta am fost chemat în casa unui băiat, un localnic care învăța și el cu noi. Acesta mi-a mărturisit: „I-am spus lui tata că ești din Moldova. Tata a luptat în timpul războiului pe la voi și tare vrea să te vadă, să te cunoască”.

Față de moldoveni cei de acolo trăiau în mare sălbăticie. La înmormântări, morții lor nu-s acoperiți cu țărână, ci deasupra lor se pun pietre. Și corbii stepei dădeau pietrele la o parte, ciupeau cadavrele, zburau cu bucăți de carne de om peste mașinile noastre care ne transportau la scos cartofi.

Am fost în ospeție la acel om. De cum m-a văzut, m-a cuprins. O familie sănătoasă, niște oameni muncitori, săracii. Ne-au pus la masă. Dar ce masă era aceea? Toți s-au așezat turcește, cu picioarele sub ei. Nu puteam sta așa. Cum să nu șezi pe scaun?

Ne-au servit cu pilaf de al lor, cu carne multă. Carnea ei n-o fierb prea tare, le place s-o mănânce pe jumătate crudă, zic că așa are mai multe vitamine. Și cumâs. Nu rachiu, nu bere, da cumâs. Care are și el tărie, că te îmbată de nici nu bagi de seamă. Și cănile celea fără toartă… Am ridicat cana cu cumâs, dar n-am luat câte o gură, ci am dat-o peste cap, moldovenește. L-am băut și, când am răsuflat, îmi venea miros de sudoare de cal. Mamma mia! Voiam să vomit și nu știam cum, unde… „Stai și rabdă, las că va merge, oi mânca ceva și mi-a trece”, mi-am zis. Ei, însă, de cum am golit cănița, mi-au mai turnat una. Cum s-o mai beau și pe a doua? Că numai uitându-mă la cană mi se întorcea dintr-odată. Am dat cănuța peste cap și m-o răzbucnit. M-am ridicat și am ieșit fuga afară, fiul gazdei a ieșit după mine. „Ce-i, Ștefane, ce-ai pățit?” „Măi, nu mi-a priit băutura voastră.” „Dacă nu ți-a plăcut, trebuia să întorci cana cu fundul în sus, ca să știm că nu mai vrei.” Nu știam de acest obicei al kazahilor…

Totuși, până la urmă, am fugit de acolo. Ne-am gătit noi cum ne-am gătit. Bani n-aveam. Doar vreo 17 ruble. Am vândut ceasul, că aveam ceas la mână, și nu mai știu ce, ca să avem de drum. Și m-am înțeles cu Valentin să dispărem câte unul, ca să nu bată la ochi, și să ne întâlnim la gară, unde trenurile se opreau trei minute, că, dacă ne prindeau, puteam să ne bage chiar și la rece. Nu aveam voie să părăsim școala. Eram de acuma „de-ai lor”. Valentin a ieșit primul. Iar eu, când să fug pe altă parte, m-am întâlnit cu un maistru, care a început să bodogănească ceva și am scăpat trenul. Valentin plecase, eu am rămas. Mi-am zis însă că înapoi nu mă mai întorc. M-am cățărat într-un marfar cu cărbuni și am mers, măi frate, zi și noapte, nici nu mai știu prin ce orașe. Era decembrie. Frig. Mă astupa omătul. M-am dat jos la Orenburg. Bani – mai nimic. Vreo douăzeci și ceva de ruble. În sfârșit am ajuns la Moscova. Acolo am mai mâncat ceva și eu. La Gara Kievski, când am întâlnit moldoveni și când i-am auzit grăind moldovenește, mi-au dat lacrimile. Și mi-am luat bilet ieftin până la Chișinău, pe polița cea de sus, și ședeam acolo ghemuit ca un mâț lepădat. Jos, oamenii au pus masa. Aveau slănină, pâine, rachiu, de toate… Mă rog, se întorceau acasă după ce lucraseră la tăiat pădure… „Dă-te, măi băiețel, jos”, mi-au zis. Mi-au dat și mie o bucată de pâine cu o hașchină de slănină care mi-au părut cea mai mare bunătate de pe lume.

Era seară când am ajuns la Chișinău. Bani n-aveam. Am întâlnit o femeie din sat. „Mătușă Varvară, dă-mi măcar două ruble, că la Dolna o să ți le dau de la mama.” Uite-așa am mers o săptămână până am ajuns acasă.

Am mai stat eu așa, pe lângă mama, până în toamna lui 72, când m-au luat în armată. Dar până atunci m-au pus să învăț șoferie la DOSAAF-ul din Nisporeni.

Când a venit vremea înrolării, m-au adus la Chișinău, la un centru unde se adunaseră vreo șase sute de recruți care urmau să facă armată în Germania. De aici ne-au transportat în satul Șabo, de lângă Odesa, unde ne-au ținut vreo săptămână. În acel an se schimbase termenul de satisfacere a serviciului militar, de la trei la doi ani. Și veneau soldați acolo, duși pe pământurile de țelină, care ne băteau, furioși că noi vom face doar doi ani de armată, pe când ei făcuseră trei. Nouă ne dăduseră uniforme noi, de calitate, mă rog, ne trimiteau peste hotare, trebuia să arătăm bine. Noaptea, la mai mulți băieți le-au fost furate hainele. Comandanții au pus pe lângă noi niște soldați mai copți, să ne păzească de „dezi”. Și într-o noapte, pe jos, încolonați, am mers până la gara din Cetatea Albă. Acolo ne-au numărat ca pe purcei, ne-au suit în vagoane și așa am ajuns până la Brest. Noaptea, de cum am trecut hotarul, trenul s-a oprit în câmp. Ni s-a comandat să ieșim afară, să ne facem nevoile. Apoi iar comanda „îmbarcarea!” și tot așa până în Germania. Trenul mergea numai noaptea.

Unitatea în care am nimerit era dislocată în orașul Berna. Am fost servant la un aruncător de proiectile reactive Katiușa. Mă rog, armata ca armata, dar aș vrea să vă povestesc un caz.

Într-o zi, eram de gardă, pe turnul de pază de lângă gară. Văd un neamț cu două canistre care striga ceva la mine nemțește. Parcă-mi spunea inima că ceva nu-i a bine. Apoi am fost schimbat, m-am odihnit și la ora 3 de noapte am revenit la post. Când colo, văd că iar a apărut acel neamț, care a aruncat peste gard cele două canistre, după care a sărit și el gardul înalt de vreo doi metri, sus având sârmă ghimpată. Neamțul însă era îmbrăcat gros să nu se înțepe. A sărit pe teritoriul unității și nu l-am mai văzut. Ce să fac? Am apăsat butonul alarmei. Între timp, văd că neamțul vine înapoi. Eu, tulburat, după ce l-am somat, în loc să trag o singură împușcătură, am slobozit asupra lui o rafală. Neamțul a căzut jos. Mi s-a părut că l-am omorât. Au venit în ajutor băieții din gardă. Am fost schimbat, m-am coborât jos. Și era și ofițerul de serviciu, care mă întrebă: „Unde-i el?”. „Acolo e!”. Ofițerul merge într-acolo, cercetează locul și-l aud strigând: „Jivoi!”. Slavă Domnului, mă gândesc eu. Alături erau cele două canistre. Pline cu benzină. Comandanții știau că se fură benzina, deficitară în RDG pe vremea aceea. Și când s-a făcut o revizie a parcului, s-a constatat că jumătate din mașini aveau rezervoarele goale. A doua zi, întregul regiment a fost aliniat pe platoul de instrucție și mă scot pe mine în fața frontului, îl aduc și neamțul hoț, era și poliția germană. Comandantul zice: „Soldat Jurja, pentru vigilența de care ați dat dovadă…” și nu mai știu ce spune el acolo. Îmi propune să aleg între o avansare militară sau să plec într-un concediu acasă. Zic: „Vreau acasă. Vreau în Moldova. Măcar pe-un ceas”.

S-a împlinit sorocul, am fost lăsat la vatră. În viața mea a apărut Valentina. De fapt o cunoșteam demult, într-o clasă am învățat, într-o bancă am stat. Am crescut împreună. A fost mare dragoste. Și de-odată m-am însurat, de parcă n-am mai văzut fete!… Să vezi cum se întorc lucrurile – și însurat, și de acum și gravidă… Și părinții ei nu m-au vrut pe mine. Eu, un copil orfan, iar ea era una la părinți. Taică-său, care era gospodar în sat, cred că se întreba: „Și cum, măi, golanul ista să-mi ieie fata?…”. Mai ales că mulți flăcăi pretindeau s-o ia de nevastă. Totuși am luat-o eu, cum am vrut eu, nu cum au vrut ei! Și, ca să nu fie sfadă, am părăsit Dolna și am venit la Chișinău.

Milițian sovietic. Perestroika. Războiul

Despre angajarea mea în organele de interne am vorbit mai înainte. Eram, prin anii 70, inspector, păzeam cartierul din zona Fabricii de bomboane „Bucuria”. În vremea ceea se fura pe-un cap, se fura tot ce se putea mânca, bea sau putea fi folosit la ceva. Dar eu am un dar de la Dumnezeu, că-l vedeam prin cămașă pe hoț. Puneam mâna taman pe cel care a furat. Când auzeau de Jurja, se temeau toți ca de dracul, mă căutau oamenii să-i ajut, de parcă eram buruiană de leac, unde mă duceam, acolo îl găseam. Îl luam ca din oală. În 1985, am fost admis la Școala de Miliție, pe care am absolvit-o în 1988, obținând grad de ofițer. Între timp, aveam de acum trei copii, primisem și o locuință. Tocmai în acel timp, odată cu perestroika, la Chișinău au început mișcări de stradă, adunările cenaclului „A. Mateevici”. Autoritățile, miliția supravegheau cu atenție aceste manifestări. Noi stăteam mai mult în alertă, dosiți în subsoluri, iar când ni se comanda: „Hai, fas!”, ieșeam toți afară să batem oamenii. Eu le spuneam colegilor: „Măi, acela poate fi frate-tău sau tată-tău. De ce să-i batem? Ce vor oamenii aceștia? Vor să se simtă stăpâni acasă, vor limba și alfabetul lor”. Pentru mulți devenisem un dușman. Când supravegheam cenaclul „Mateevici”, aveam două rânduri de haine, uniforma și îmbrăcămintea civilă pe care o purtam într-o sacoșă. Când ajungeam în Valea Morilor, intram în niște spini unde îmi schimbam hainele, apoi intram între oameni și ascultam ce se vorbește. Eram, cum ar veni, un fel de turnător. Nu aveam încotro, ce spunea comandantul – aceea era! Mă bănuiau toți că aș fi un provocator KGB. Pe urmă au aflat că-s un român din talpă și eram cel mai bun prieten cu ei.

A venit anul puciului din 1991. Comratul și Tiraspolul apucaseră calea separatismului. S-a terminat cu găgăuzii și s-a început la Dubăsari.

A început războiul. Moldovenii au fost primii din URSS care au luptat cu arma în mână împotriva separatismului rus. De ce au făcut-o? Din prostie, sau că erau sub ordin, sau că erau atât de curajoși? Cred că toate aceste motive sunt adevărate. Noi atuncea ne întrebam: „Cum să vină străinul și să ne bată la noi acasă? Cum să mă ucidă cineva în propria bătătură?”. În acea vreme tulbure noi, polițiștii, asiguram paza celor mai importante obiective din capitală: „Poșta Moldovei”, digul lacului Ghidighici, clădirile statului. Între timp, situația devenea tot mai dramatică. În fiecare zi se vorbea despre morți, violuri, oameni dispăruți. Nistrul era plin cu cadavre de oameni civili.

Pe băieții noștri i-au dus prima dată la Coșnița. Pe mine, nu. Mi-am zis: „Măi, dar cum să rămân eu?”. Am lepădat postul și am venit la autobuzul în care erau încărcați băieții. Era plin. Așa de tare mă trăgeam la război! Mă rog la comandant: „Vreau să merg și eu cu voi”. El zice: „Bine, Ștefane! Du-te acasă, ia-ți haine calde și, dacă reușești peste jumătate de oră, te luăm”. Am alergat acasă, mi-am luat ciubotele și cojocul, că era frig. Era în 29 martie 1992. Am ajuns la Dubăsari, nu aveam arme, doar pistoalele din dotare. Abia am coborât din mașină, că au și început să tragă în noi de pe colinele Nistrului. Ferească Dumnezeu ce se făcea! Ne ascundeam pe sub garduri ca șobolanii, nu știam de ai cui suntem. După asta au început să aducă răniți, arși. „Măi, aici chiar îi război!”, m-am gândit eu. Ne-au dus apoi la Holercani. Aici ne-au împărțit arme și muniție. Grenade ne-au dat mai târziu, când eram în tranșee. Apoi ne-au adus la Coșnița. Aici am stat în șanțuri. A trecut martie, aprilie… Vremea era urâtă, ploua, ningea, frig. Tranșeele – pline de glod. Acolo am cunoscut băieți minunați, acolo l-am pierdut pe unul dintre prietenii mei, pe Filip Lupașcu, un luptător viteaz și iscusit, care venise viu din Afganistan și și-a găsit moartea pe Nistru.

La 5 iunie 1992, am fost grav rănit de un obuz de mortier. 19 schije îmi sfârtecaseră trupul, două le mai port în mine. Au urmat spitale, operații, ani de recuperare. Despre toate aceste am scris în cartea mea, „În căutarea luminii”.

Am pierdut războiul. Culmea a fost însă să-l văd la televizor pe comandantul suprem ciocnind cu Elțin și cu banditul Smirnov cupe de șampanie „pentru pace”. Un act de înaltă trădare. Totul a fost zadarnic.

Apoi au început problemele în familie. Rămăsesem, de fapt, șomer. Copiii mă întrebau: „Tată, ce-ai câștigat tu dacă ai fost la război? Numai răni, numai bube”. Azi, eu plâng de jalea acestei „independențe”. Nici nu mori, nici nu trăiești. La noi chiar să mori este un lux. Cu cât mă gândesc mai mult la acest plai, cu atât mai bine îmi dau seama că Unirea cu România e singura noastră salvare.

M-am retras mai în adâncul Țării, în Cotești, o suburbie a Focșanilor, unde mi-am cumpărat o căsuță pe care am reconstruit-o. Am mai scris câteva cărți de memorii despre războiul uitat de pe Nistru. Viața mea, atâta cât mai este, rămâne a fi o luptă.

***

Deși a înfruntat, și înfruntă, un destin de o duritate cumplită, sufletul său nu s-a înăsprit. E muzical-armonios, răspândind aceeași voie bună, nădejde și omenie. Poartă în el un fatalism mioritic, dar și o candoare plină de îndrăzneală, pe care o aveau, probabil, primii creștini din vremea când biserica încă nu devenise sluga statului. Și o putere de iertare nemărginită. Dovadă sunt aceste rânduri, intitulate „Iubire și durere”, scrise de pribeagul dintre Bâc și Milcov, în rarele sale clipe de senină visare, fostul polițist Ștefan Jurja.

…Și dacă și eu voi pleca/ zdrobit de-a voastră ură –/ veți fi mai vajnici, mai avuți/ în viața voastră dură?// veți fi mai demni, independenți,/ mai limpezi la făptură?// veți fi mai domni, mai mulțumiți/ de-a voastră aventură?!// veți fi mai bravi, mai împăcați/ de-a voastră lovitură?!// …vă voi iubi mai dureros –/ cu-asupra de măsură!…