Cine ne va (a)duce în Europa?

Din știrile ultimelor zile aflu că premierul ucrainean vine să ne fie alături la sărbătoarea Independenței. E personajul potrivit pentru asta: Ucraina este, în realitate, cea care ne-a făcut independenți, rupându-se (și smulgându-ne și pe noi) de la țărmul imperiului, la 24 august 1991. Bravii noștri parlamentari, care s-au cam bâlbâit în zilele puciului (și imediat după), au chemat și ei lumea, dar abia pe 27, să vină în Piață, „să ceară independența”, pentru că de data asta li se va da. Până atunci toate cerințele de independență sau de unire cu România, inclusiv cele din vremea puciului, au fost ignorate.

Pe 27 august 1991 era mult mai ușor, mai comod și mai puțin periculos să te declari independent. Nimic eroic. Era deja o constatare a faptului produs. Inclusiv prin subminarea regimului timp de ani de zile de către disidenți și oameni incomozi sistemului, persecutați și exterminați, dar fără să cedeze din principii. Inclusiv grație sacrificiului jertfelor de la Tbilisi și Vilnius (dar și de la Moscova). Dar nici atunci, pe 27 august 1991, cu toate șansele oferite, nu am abandonat definitiv țărmul sovietic. Am tăiat parâmele, dar am uitat să ridicăm ancora.

O altă noutate a zilelor astea e preconizata ședință comună a guvernelor de la Chișinău și de la București, o întrunire emblematică. Cu firea noastră mioritică, demult ne-am fi pierdut în vâltoarea istoriei, dacă nu i-am fi avut pe frații de peste Prut, care ne-au păstrat tradițiile și memoria istorică, dar și ne-au demonstrat cum se produce modernizarea. Poetic spus, ne-au păstrat casa părintească – să avem unde să ne întoarcem. Acum putem s-o facem pe grozavii, pe independenții, pe luptătorii ce au înfruntat balaurul nord-oriental. Dar fără reperul la care ne-am raportat mereu în momentele de rătăcire, ne-am fi pierdut ușor, irosindu-ne eforturile.

Prezența la Chișinău a premierilor român (împreună cu guvernul) și ucrainean va readuce pe tapet, sper, chestiunea conexiunilor energetice, a drumurilor și podurilor. Chișinăul, fără să fi gândit strategic acest lucru, se poate pomeni un nod important în conexiunile spațiului UE cu extensiunile estice. Construcția rutei Chișinău – Kiev via Soroca și a podului Iampol-Cosăuți, iar pe de altă parte, posibila extindere a Autostrăzii Unirii până la Chișinău (a nu uita de centura din jurul Chișinăului, inevitabilă și stringentă) ar deveni un fapt simbolic și pragmatic.

Merită atenție și efortul „Vîșegradului 2” (Georgia-Ucraina-Moldova) de a forța mâna europenilor să accepte tendințele euro-integratoare ale acestor țări. Bănuiesc că noi ne vom putea integra cu adevărat în UE numai în acest fel: aduși de mână. Fie prin soluția simplă a Re-Unirii cu România (cu condiția că vom avea o masă critică de oameni capabili să realizeze șansa unică ori o clasă politică ce ar pune lumea în fața faptului împlinit), fie prin acceptarea, la această fază a istoriei, a unui un loc pentru noi în perimetrul UE. Ambele soluții sunt posibile doar printr-o diplomație activă, cu o strategie consecventă, bine conturată și cu pași fermi. Nu reluând interminabilele polemici despre varianta optimă (Unire versus Integrare), ci atacând, concomitent, insistent, obraznic, ambele variante, deloc contradictorii. Experiența noastră istorică (inclusiv cele două uniri; inclusiv istoria obținerii independenței) demonstrează că orice pas înainte, orice dezlegare de noduri simplifică următorii pași, următoarele dezlegări. Dar, cu toate ambițiile noastre, presupun că – dacă se va întâmpla minunea – fie România-mamă ne va aduce în Europa, fie ne va duce încolo, de dragul companiei, vecina Ucraina.

În timpul guvernării Chicu, ministrul Ciocoi ne prevenea că integrarea europeană e un vis irealizabil în viitorul previzibil pentru noi, cei cu rețeaua de „drumuri bune” spălate de prima ploaie și cu rețeaua de closete săpate în fundul grădinilor: „atâta timp cât n-o să avem drumuri bune și veceuri publice curate, atâta timp nu poate fi vorba despre depunerea cererii de aderare la Uniunea Europeană”. În timpul guvernului provizoriu însă (orice revoluție are faza guvernului provizoriu), mesajul s-a schimbat brusc. Ministrul (și prim-ministrul interimar/ în exercițiu) semnează actul de constituire (și e comentatorul optimist – sic!) al axei euro-integratoare Tbilisi-Kiev-Chișinău: „sperăm că vom atinge acest obiectiv în deceniul următor, nu în decenii”. Lucrurile se schimbă vertiginos și ne pomenim subit cuceritori ai Europei (peste noapte, vom fi și unioniști convinși!), mai ales, dacă suntem susținuți activ și dacă ne mână cineva din urmă, spre fapte mărețe!

P.S. Dar tocmai când ne visam în larg, cu toate pânzele sus, când năzuințele (cuvânt slavon? maghiar? dacic?) de europenizare/ modernizare luau (a)vânt, pică vestea că primul demnitar străin care vine la Chișinău după instaurarea noului guvern e vicepremierul rus Dmitri Kozak.

Parâma ombilicală netăiată bine la timp. Ancora ruginită a nostalgiei. Cortina. De fier.