S-a sinucis pentru o călimară… (II)

Prezentul studiu este o contribuţie modestă asupra situaţiei copiilor din Basarabia după ce a fost ocupată în 1944 de armata sovietică. Dacă până atunci copiii mergeau cu părinţii la Biserică, erau educaţi să poarte respect părinţilor şi în general celor vârstnici, după 1944 copiii Basarabiei au avut de suferit un impact moral esenţial. Au fost învăţaţi să-şi denunţe părinţii. Li s-a inoculat că minciuna este o virtute când serveşte interesele partidului – şi mulți au urmat fără a cârti această „normă” strâmbă.

Dar să mai cunoaștem și un alt caz tragic, care are aceeaşi amprentă a sistemului bolşevic.

Secretarului CC al ULCT, tov. Mihailov N.A.

Scrisoare informativă despre cazul sinuciderii A.T.S.,

elevă în clasa VIII a Școlii medii din Cotiujeni,

raionul Cotiujeni, RSS Moldovenească

La 16 mai 1950 eleva clasei a 8-a a Școlii medii Cotiujeni, A.T.S., născută în anul 1935, moldoveancă, origine socială – din ţărani mijlocaşi, şi-a pus capăt zilelor spânzurându-se de scara din şcoală.

Tov. Cemortan, lucrător responsabil la CC al ULCTM, trimis în deplasare, a stabilit următoarele: eleva era prietena unui coleg din aceeaşi clasă, B.V.I., şi uneori îşi făceau lecţiile împreună la el acasă. Când au aflat de acest lucru directorul şcolii, dirigintele clasei a 8-a şi învăţătorii au început împotriva acestor doi elevi o persecuţie pe toate căile.

Astfel, încă la sfârşitul lunii martie directorul l-a chemat în cabinet pe B.V.I. şi i-a interzis să discute şi să se întâlnească cu A.T.S., ameninţându-l că, în caz contrar, va fi alungat din şcoală. Discuţia cu directorul şcolii l-a adus pe elev în starea în care acesta a aruncat cărţile la picioarele directorului, a scos din buzunar un cuţitaş şi a declarat că se duce să se taie, fugind din şcoală. Două zile, B.V.I. n-a venit la şcoală.

În luna mai, A.T.S. a primit nota doi la limba franceză şi profesoara tov. Golnştein a început s-o mustre că ar fi bine să se ocupe mai puţin de treburi amoroase şi mai mult de învăţătură. Apoi a alungat-o din clasă. Învăţătorii au stabilit un sistem întreg de urmărire a celor doi elevi. Scrisorile adresate unuia sau altuia nimereau la învăţători. Dirigintele clasei, Burmistrova, a pus mâna pe un asemenea bileţel al fetei adresat băiatului şi l-a citit întregii clase, după care a spus că ea face de râs şcoala. Ceilalţi profesori s-au alăturat şi ei acestor învinuiri dezonorante, bătându-şi joc de sentimentele celor doi elevi.

După părerea noastră, în urma acestor persecuţii morale, elevul B.V.I. a început să evite întâlnirile cu A.T.S., comportament care, ulterior, a dus la sinuciderea elevei.

După cum a demonstrat expertiza, eleva era virgină.

După sinuciderea elevei, în şcoală a avut loc o adunare comsomolistă deschisă. Au fost luate măsuri pentru a îmbunătăţi lucrul organizaţiilor comsomoliste şi pioniereşti din şcoli”.

Secretarul CC al ULCT din Moldova, V.Cohanschii ¹

Ce poate fi mai trist pe lume…? Copii care au scăpat de focul războiului, de foametea organizată, de canibalismul anului 1947, dar n-au putut scăpa de sistemul stalinist de teroare fizică şi morală. Ce poate fi mai trist…

Spre sfârşitul anului 1954, RSS Moldovenească era împânzită de case de copii. Organele de stat au înfăptuit un lucru enorm pentru a strânge copiii vagabonzi şi orfani (de fapt, mulţi din ei au ajuns pe drumuri tot din cauza eforturilor aceleiași puteri sovietice – Al.M.), a-i caza, a-i asigura cu hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, manuale, caiete şi alte rechizite.

A fost ridicată o armată întreagă de învăţători şi educatori, pentru a căror salarizare au fost rezervaţi bani din bugetul RSSM. În faţa lor a fost pusă o sarcină: copiii din aceste lăcaşuri să devină adevăraţi constructori ai socialismului, adevăraţi bolşevici, ateişti, urmaşi devotați ai cauzei lui Lenin şi Stalin. Sigur că copiii fără părinţi sau în lipsa lor pot fi influenţaţi şi manipulaţi mult mai uşor.

Pentru a îndeplini cu succes acest scop „nobil”, aceşti tineri trebuia să fie muştruluiți prin lecţii şi prin muncă (după metodica lui Makarenko) până când ideile leninist-staliniste le vor pătrunde în sânge. Din rândul acestora şi ale altor copii care nu prea au avut parte de „cei șapte ani de-acasă” s-a conturat şi consolidat nomenclatura comunistă, care prosperă şi astăzi, fiind risipită prin toate partidele şi mişcările social-politice.

După război, autorităţile sovietice porniseră o campanie de lichidare a neştiinţei de carte, pagină din cadrul revoluţiei culturale sovietice. Din şcolile româneşti au fost adunate şi arse cărţile în limba română, îndeosebi cele de istorie, limbă şi literatură română şi geografie. Cărţile „mai de preţ” au fost adunate şi transmise în fondurile speciale ale câtorva biblioteci şi arhive, la care aveau acces numai persoane bine verificate şi de încredere. Având acces la aceste cărţi, unii nomenclaturişti (puţin mai deştepţi), copiind multe cărţi româneşti „interzise” şi modificându-le sub aspect ideologic bolşevic, au ajuns oameni de ştiinţă respectabili, ale căror opere plagiate nu prezintă nicio valoare.

Pentru a demonstra că în România nu se făcea carte şi că numai cu venirea ruşilor a fost adusă „lampa lui Ilici” şi lumina cărții de la răsărit, în listele celor analfabeţi erau înscrişi copii şi maturi din Basarabia care aveau deja 4-5 clase româneşti.

Pentru a fi mai mulţi neştiutori de carte, în aceste liste erau incluşi oameni bătrâni de 70-90 de ani, oameni orbi, oameni cu deficienţe mintale şi chiar oameni decedaţi. Şi ca să nu fiu numai cu vorba, vă propunem un fragment dintr-un certificat oficial semnat de ministrul adjunct al învăţământului din RSSM, F. Cibotari, la 23 februarie 1951, adresat CC al PCM:

„Din cauza decalajului dintre datele prezentate de Ministerul Învăţământului din RSSM şi cele prezentate de Direcţia Centrală de Statistică (DCS) a RSSM privind numărul de analfabeţi în republică, a fost înfăptuit un control pentru a stabili veridicitatea informaţiilor prezentate, în urma cărora s-au stabilit următoarele:

Raionul Bălţi

Potrivit datelor prezentate de Secţia Raională de Învăţământ şi Direcţia Centrală de Statistică (actul a fost întocmit şi semnat de şeful Secţiei Raionale de Învăţământ, împuternicitul Direcţiei de Statistică şi aprobat de preşedintele Executivului Raional), la 1 octombrie 1949, în raion erau înscrişi 1040 de analfabeţi. În prezent, după doi ani (după două promoţii de likbez – Al.M.), în raion, după datele DCS, se numără 1450 de analfabeţi!?

Luând ca exemplu un sat aparte (Grinăuţi), comisia în a cărei componenţă au intrat împuternicitul DCS, tov. Aniţchii, inspectorul Secţiei Raionale de Învăţământ, tov. Goitman, şi reprezentantul Ministerului Învăţământului, tov. Barbalat, au stabilit următoarele:

1. După datele Secţiei Raionale de Învăţământ, în s. Grinăuţi analfabeţi nu sunt, iar după datele DCS – sunt 37 de persoane.

2. Controlând amănunţit cărţile de imobil ale sovietului sătesc (un fel de primărie sovietică – Al.M.) (preşedintele sovietului sătesc, tov. Badiuc N.A., secretar, Iacubovici M.F.), am depistat 43 de analfabeţi, în afară de copii, care învaţă în şcoala medie, dar greu de explicat de ce sunt înscrişi la cei analfabeţi.

3. În numărul celor analfabeţi figurează t. Badiuc P.A. – născut în 1933, care de facto are terminate cinci clase; Perju C.D. – născut în 1922, care are patru clase şi a terminat cursurile de tractorist; Buciaţchii N.I. – născut în 1914, care are terminată şcoala primară; Jerbalovschii P.I. – 1928, cărturar, Ciornaia A.F., din 1922, cărturară; Perju V.C. – din 1914, care poate scrie şi citi româneşte (aşa-i în document – Al.M.); Frecăuţan M.I. – din 1929, cărturar, care-i învaţă pe alţii carte; Bogaci E.I. – din 1923; Zaharciuc I.I. – din 1911; Cazac C.G. – din 1911; Ştefăneţ E.N. – din 1904 – care învaţă în grupele mici de licbez. În afară de aceştia, conform cărţilor de imobil, sunt înscrişi analfabeţi tovarăşii Petraş V.A., care a plecat în oraşul Stalino la lucru; Cruc A.D. – persoană de 58 de ani; Kostiucenco D.Z., persoană cu dizabilități mintale; Pânzari – un orb; trei femei în etate care sunt ţintuite la pat de boli incurabile. Patru oameni s-au dovedit a fi analfabeţi (ei au învăţat în grupele de likbez în anii 1945-1946 şi 1946-1947, din care cauză nu au fost înscrişi la învăţătură în anul curent).

În acest fel, vedem că datele cu care operează DCS nici pe departe nu corespund realităţii.

S-a stabilit că inspectorii DCS, contrar instrucţiunilor, au supus populaţia unor examene. Mai mult ca atât, inspectorul de sector al DCS, tov. Belan, neştiind limba moldovenească, judeca despre analfabetism după gradul de cunoaştere a limbii ruse. (Mai clar fie spus, dacă nu ştia ruseşte, era trecut la analfabeţi – Al.M.)²

Subiectul în cauză nefiind elucidat, probabil că vom mai reveni cu alte documente.

Alexandru Moraru

istoric-arhivist, publicist