„Românii își ascund tristețea după zâmbet”

1981
1
Luminița Bușcăneanu, doctor în Litere, cercetător științific, Elveția

Interviu cu Luminița Bușcăneanu, doctor în Litere, cercetător științific

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Dragă Luminița Bușcăneanu, purtați ceas? E un ceas elvețian?

Un ceas elvețian, ca obiect de lux? Nu. Un ceas ieftin nu-mi e necesar, Elveția e împânzită de ceasuri, le vezi pe biserici sau pe instituții administrative. Am ora exactă și pe telefonul portabil. Un ceas scump nu mi-l permit, nu ar fi potrivit cu statutul meu social.

Rigoarea elvețienilor, modul lor calculat de a fi vă fascinează? Când ați simțit că v-ați integrat în societatea elvețiană?

Alerg, mereu alerg. Or, elvețienii buni vin cu un sfert sau cu două sferturi de oră înainte de timpul fixat pentru o întâlnire, un eveniment. Nu mă fascinează rigoarea aceasta, dar am acceptat-o. Nu știu dacă m-am simțit vreodată integrată în sensul calculului și planificării riguroase. Știu doar că altfel nu merge. Și pentru că sunt responsabilă, fac eforturi mari să meargă. „Integrată în societatea elvețiană” – bun clișeul acesta, mai ales când e vorba de Geneva, unde găsești 189 de naționalități din cele 194 repertoriate de pe tot teritoriul confederației. M-am simțit altfel, cu totul altfel, după ce am studiat intens franceza și o vorbeam aproape fără greșeli.

Sunteți născută în satul Micăuți, raionul Strășeni. Ce vă ziceau părinții despre necesitatea de a fi ordonat, organizat? Citeați poezii de Bacovia, Macedonski în Micăuți? Cine e acum acasă, în satul Dvs.?

Tatăl meu a fost un om foarte sever. Credea, oarecum intolerant până la violență, în muncă. Era șef de fermă și muncea fără zi de odihnă și fără vacanțe. Se trezea la patru dimineața și intra în casă după ora zece seara. Zicea că trebuie să supravegheze totul, ca lucrurile să meargă bine. Venea uneori ziua, să aducă hrană animalelor, și feri-te-ar sfântul să nu găsească ordine și curățenie. Mai ales că, din cei șase copii, cinci eram fete. Trebuia să fim bune, și la carte, și în gospodărie. Mama a fost casnică, dar în sensul acela de gospodină care nu se mai oprește din muncă, ținând casa. O salva biserica. Mergea în satul vecin, Drăsliceni, baștina ei. Ceea ce m-a marcat tăios, a fost remarca mamei, dureroasă, că „dacă nu erați așa departe, nu îmbătrâneam atât de repede”. De acasă am plecat la 17 ani.

În Micăuți citeam cărțile pe care le găseam la biblioteca școlii sau a satului. Mai mult traduceri din literatura universală. Cu o singură excepție. Profesorul de română, zisă „moldovenească” atunci, mi-a dat o carte de Bacovia. Nu înțelegeam prea multe din scrisul bacovian, dar mă fascină iremediabil libertatea, curajul, nebunia de a deschide cavoul și de a lăsa să iasă de acolo o lume, abundentă, pe care o credeam moartă, ci ea cânta, dansa, răspândea parfumuri de tot felul…

În sat trăiesc acum frații mai mari, Zânuca, Ion, Veronica. Trec și-i văd, cam de fiecare dată în regim fulger. Trec și pe la cimitir, unde își au lăcaș, mai nou, părinții.

Le predați franceza studenților străini, pe bază de voluntariat, la Universitatea Populară a Cantonului de Vest, Geneva. De ce insistați pe acest gen de activitate?

E important pentru mine să predau, să rămân în contact cu un auditoriu matur, aici și polietnic/multicultural/multilingvistic, să-mi perfecționez franceza și să obțin o experiență nouă de predare a limbii. În Elveția, țară scumpă, nu e tocmai simplu să-ți permiți luxul voluntariatului. Admir spiritul de sacrificiu al voluntarilor, ei nu vorbesc de bani. Oamenii aceștia luminoși mă încarcă de inimi.

În ce perioadă ați predat la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”?

Am rămas la Catedra de Literatură Română și Comparată a U.P.S.C. imediat după terminarea studiilor, eram lector-asistent. Am predat la diferite facultăți, cu învățământ de zi sau cu prezență redusă. Predam cursuri de Practicum la literatură, Retorica și lectura expresivă, Literatura Română (la Arte Plastice), Literatura pentru copii (la Psihologia Învățământului Primar), Literatura interbelică (la Limba și Literatura Română/Găgăuză și Limba și Literatura Română/Bulgară). Apoi am plecat la doctorat, la „Al. I. Cuza” din Iași.

Cum ați fost primită la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași?

La Iași, cum vă ziceam, mi-am făcut doctoratul. În perioada aceea s-a întâmplat să mă și căsătoresc și să nasc doi copii. Ceea ce a amânat cam cu trei ani susținerea tezei. Perioada ieșeană rămâne cea mai fascinantă din parcursul meu existențial. Eram o echipă bună de basarabeni. Cam de-o vârstă, silitori la carte, săritori la nevoie. Locuiam în unul din cele mai bune cămine din Copou. Aveam bursă, transport în comun gratis. Și acces la cea mai fantastică sală de lectură – Sala Profesorilor de la B.C.U. Citeam pe rupte. Ardeam etapele. Pentru a face față cerințelor și provocărilor. Ne raliam la alt sistem de cunoaștere, la fenomenele noi din literatură, artă, știință …

Am avut și norocul să-l am drept coordonator de teză pe neobositul Dan Mănucă, un pasionat al investigării critice, care mi-a ordonat pașii pe câmpul vast al cercetării literare, ferm, dar, totodată, subtil și generos.

Când ați emigrat în Elveția? Prin ce dificultăți ați trecut?

În Elveția am plecat în 2008. Din motive financiare. Acumulasem prea multe datorii, nu mai făceam față existenței cu salariul de profesor universitar. Îmi mai aduc aminte și azi cruda decepție pe care mi-a provocat-o primul adaos la salariu, de 40 de lei (echivalentul a 8 și ceva euro astăzi), pentru gradul științific. Am plecat cu doi copii și câteva valize. În nicăieri.

Am trecut prin multe dificultăți, prea multe, ca să le pot, ca să vreau să le rezum pe o pagină. Scurt: am făcut ELCF (École de langue et de civilisation françaises), DEFLE (Diplôme d’études de français langue étrangère) și masterul la LLCR (Langue, littérature et civilisation russes).

Primii ani n-am citit/ascultat/privit decât cărți/emisiuni/filme în franceză. Stăteam mereu cu căștile în urechi, pe France Culture, ascultând franceză-franceză-franceză. Pentru a mă alina, schimbam Radio France Culture cu, de exemplu, cartea Grammaire méthodique du français, adică o franceză cu alta. După care a venit obligația să alternez franceza cu rusa. Masterul la rusă mi-a luat multă sănătate. Am citit și studiat „Les luttes politiques dans le parti communiste en Union Soviétique (les années 1920)”, curs care a presupus lectura unor odioase surse, cum ar fi „Le Livre noir du communisme. Crimes, terreur, répression”. Nu puteam dormi, aveam coșmaruri.

Am trecut printr-o criză grea, prelungită. Nu puteam scrie. Nu în rusă. Nu despre ruși. Îmi uscase creierul revizitarea, revizuirea totală a tot ce înseamnă în fapt această… tristă „civilizație”. Un an de zile n-am dat deloc pe la facultate. M-am tras însă de păr din „groapa plângerii” afară, când am primit scrisoarea de exmatriculare. Să mă exmatriculeze? Pe mine? Nu! Am revenit. Am luat licența – cu teza „Доктор Живаго. Преодоление смерти” – chiar dacă nicicând scrierea unei lucrări nu am încheiat-o mai greu.

Locuind la Geneva, ați făcut o antologie, „Poezia simbolistă românească”. Tot Dvs. ați scris un amplu studiu introductiv la această antologie. Cartea a apărut în 2021, la Editura Gunivas. Felicitări! Ce poeți ați inclus în antologie? Când va fi lansată la Chișinău?

Mulțumesc pentru felicitare. Mulțumesc profund și celor care m-au susținut pe tot parcursul, mulțumiri familiei mele, mici și mari, celor care m-au ajutat nemijlocit cu informații și găzduire.

Am dedicat antologia memoriei dlui Dan Mănucă. Pornesc de la lucrarea mea de doctorat și o depășesc. Ediția academică include 40 de autori, o bibliografie destul de consistentă și studiul pe care l-am numit „Argument”. Încerc să prezint o viziune revalorificată a simbolismului, a cunoașterii prin intermediul simbolului resuscitat.

Cartea a fost prezentată în cadrul conferinței „Diaspora filologică: Paradigme de cercetare naționale în circuitul culturii universale” din 5 august 2021, conferință desfășurată la Academia de Științe a R. Moldova.

Are simbolismul românesc trăsături care îl deosebesc de cel francez, german etc.?

În paleta simbolismelor, cel românesc se evidențiază prin coloritul local, dar și printr-un fel de „cumsecădenie” în abordarea Misterului. Procesul de transformare a conștiinței e mai puțin violent. Spiritualitatea românească nu-l „omoară” pe Dumnezeu. Din universul acesta poetic Dumnezeu se retrage. Provincia bacoviană e spațiul abandonării. Simbolistul român nu pornește din punctul-moarte al sacralității spre re-crearea „noii” sale „religii”, ci din punctul-uitare, „somn întors”, înapoi, spre crearea unei mitologii, care să fie însă – ceea ce constituie, în mare, diferența – analoagă revelației divine (paradigmă întreținută de ipotetica a doua venire). Pentru a se sincroniza cu poezia marilor orașe ale civilizației Cărții și a accede la sufletul universal, simbolismul românesc trebuie să delaboreze imaginarul colectiv anchilozat, lipsit de coerență funcțională. Secolul modern al vitezei, cel fără Dumnezeu, se împotmolește în opacitatea mioriticului, dincolo de care modernul nu poate transcende. Exploratorul simbolist trebuie să-și asume îndrăzneala trezirii din „somnul întors”, să rupă cercul.

Suntem bacovieni și azi? Adică triști? Cum își stăpânesc (sau își ascund) românii tristețea?

Universul bacovian nu e trist, e foarte elaborat și e cel mai aproape de ceea ce reprezintă noul concept de geometrie fractală prin prisma căruia „conștiința” se pune în raport cu nou-conceptualizatul inconștient, numit și Necunoscutul/Misterul/Neantul. Cântecul „barbar”, excepțional, al femeii din cafeneaua goală, care se înalță dincolo de capetele adormite, e cea mai strălucită dovadă a abordării și populării cu succes a Neantului, altădată inaccesibil.

Românii își ascund tristețea după zâmbet.

Cum vă pare poezia românească de după 2000? Au rămas în ea urme de simbolism?

Nu cunosc în așa măsură poezia de după 2000, ca să mă pronunț în deplină conștiință de cauză. Ceea ce știu e că simbolismul e reluat astăzi, în era internetului, cu o nouă forță, pentru deschiderea pe care o prezintă nebuloasa infinitelor raporturi revelate de simbolul resuscitat.

Vă mulțumesc mult pentru interviu!

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE

1 COMENTARIU