Bielorusia sub capac

Cine și-a închipuit anul trecut că Lukașenko îi va fugări pe protestatari acasă și că acesta va fi acordul final al confruntării dintre dictator și societatea civilă bielorusă, a greșit amarnic. Nepedepsit, „batika“ s-a pus pe represiuni, având la îndemână un KGB docil și poate chiar mai motivat decât prototipul lui sovietic în a suci gâtul opoziției. Susținuți moral și sporadic de vocile „umaniste“ ale Occidentului, preocupat mai curând de lupta cu discriminări închipuite decât cu cele reale, oponenții regimului de la Minsk au început să cadă, rând pe rând, victime securității lui Lukașenko. La început, au suferit cei de acasă. Apoi, cei care au îndrăznit să fugă și să critice regimul din afara țării.

Ne amintim ce a pățit Roman Protasevici pe 23 mai a.c., când autoritățile de la Minsk au aterizat forțat un avion Ryanair care îl avea la bord pe bloggerul bielorus. Știm ce a pățit și prietena lui Protasevici, jurnalista Sofia Sapega. Acum câteva zile, a murit în circumstanțe neelucidate directorul Casei Bieloruse din Kiev, Vitali Șișov. Pe 2 august, dis-de-dimineață, acesta a ieșit la o alergare în parcul din vecinătate. Peste 24 de ore, poliția ucraineană l-a găsit spânzurat în același parc și bănuiește că ar fi vorba de un „omor disimulat în suicid“. Șișov i-a sprijinit pe activiștii anti-Lukașenko și a pus la cale un marș la care s-a comemorat aniversarea a 31-a a suveranității Bielorusiei față de URSS (27 iulie). Cu ceva timp înainte de dubiosul „suicid“, Șișov a fost avertizat de SBU (securitatea ucraineană) despre o posibilă răpire și chiar un asasinat pe care îl pregăteau agenții KGB-ului bielorus pe teritoriul Ucrainei. Directorul Casei Bieloruse de la Kiev a tratat cu umor amenințările și și-a văzut de viață. Până în dimineața zilei de 2 august, când viața i-a fost curmată.

În atmosferă de teroare trăiesc (și, din când în când, mor) nu doar oponenții lui Lukașenko din societatea civilă. La presiunile statului polițienesc au început să reacționeze chiar și sportivii – s-ar părea, oamenii cei mai abstrași de la politică. După ce a criticat Comitetul Olimpic Național al țării sale, sportiva Cristina Timanovskaia a fost silită de agenți în treninguri să părăsească imediat satul olimpic și să plece cu primul avion la Minsk. Bănuind ce o așteaptă acolo, atleta a cerut protecția poliției din aeroportul din Tokyo, apoi s-a refugiat în Polonia prin Viena, cerând azil politic. După cele întâmplate cu Timanovskaia, cuplul de sportivi bieloruși Iana Maksimova-Andrei Kravcenko au decis, la rândul lor, să nu se întoarcă în patrie din Germania, unde se aflau în acel moment.

Presupun că KGB-ul bielorus nu va roși la scandalul internațional pe care l-au stârnit toate aceste răpiri, asasinate și cereri de azil și va continua să țină țara sub capac, iar pe cei scăpați din cazan să-i caute și să le aplice o lecție de „patriotism“. Lukașenko are ce pierde și, ca orice tiran, nu crede că lecțiile istoriei vor acționa și în cazul lui. Mai mult, are și un fiu, despre care se spune că va moșteni tronul și care pare a fi și mai iute la mânie decât „batika“. Dar ca tranziția să se efectueze lin, poporul trebuie cumințit și călușul băgat cât mai adânc și mai temeinic.

Nu mă va mira dacă securitatea bielorusă îi va trata în curând și pe străini așa cum îi tratează acum pe concetățeni. Înțeleg că Occidentul are alte priorități (de exemplu, să tot compare temperaturile medii din lunile de vară ale ultimelor decenii și să dezbată permanentizarea home office-ului până la eradicarea tuturor microbilor de pe planetă), dar dacă nu vrea un nou Gaddafi chiar sub coasta lui, ar trebui să acționeze imediat. Sancțiunile din 24 iunie a.c. nu funcționează, căci sunt prea blânde – la un an după evenimentele dramatice de la Minsk, tot ce a putut născoci UE a fost să interzică exportul în Bielorusia al unor echipamente electronice și militare, să restricționeze comerțul cu bunuri petroliere, potasă, ingrediente pentru produsele din tutun și să limiteze accesul unor mărfuri bieloruse pe piața europeană.

Regimul trebuie izolat totalmente și pus sub o presiune financiară și politică majoră, așa încât să devină o povară pentru el însuși și pentru singurul său susținător disponibil, Rusia, aflată și ea acum într-o mare dificultate economică. Trecutul recent al omenirii postcoloniale arată că aceasta nu este soluția ideală, dar, pe termen lung, e singura viabilă. Dacă se va întârzia, viitorul Bielorusiei nu va fi unul libian, ci nord-coreean. Cu toate derivele și pericolele pe care le comportă un asemenea scenariu.