Lecţiile lui Coşeriu

Am pus cuvântul din titlu la plural nu pentru a vorbi despre vreun ciclu de lecţii al profesorului de la Tübingen („a fost visul meu, încă de când eram la liceu, să ajung odată să-i învăţ carte pe nemţi”), ci despre învăţăturile Maestrului. Dar, mai întâi: nu Coşeriu are nevoie de omagiul nostru, ci noi avem nevoie de opera lui. În ziua Centenarului, Editura Ştiinţa lansa la Chişinău volumul Eugeniu Coşeriu, vocaţia universalităţii; universităţile de la Cluj şi Iaşi, precum şi Institutul de Filologie „Iorgu Iordan” al Academiei Române, organizau conferinţe on-line; iar revista „Limba română” venea cu un număr omagial.

Au lipsit din peisaj doar autorităţile. Doar că, după mine, marea restanţă nu sunt acţiunile omagiale, ci editarea Operei integrale a savantului. Cunoscut în toată lumea, tradus în multe limbi, Eugeniu Coşeriu mai este încă marele absent pe rafturile bibliotecilor noastre. Prof. Gheorghe Popa constata (să fie şi asta o „lecţie”?) lipsa „de interes pentru răspândirea operei”; pe savant interesându-l, de fiecare dată, „problema și nu efectele eventual personale”.

Reţinem şi alte câteva învăţături implicite, deduse din impresionanta şi, pe alocuri, aventuroasa sa cale în ştiinţă. Wolf Dietrich, unul dintre discipolii săi remarcabili, profesor la Universitatea din Münster: „Coşeriu este un exemplu magistral în ceea ce priveşte lărgimea de vederi, principiul de a nu exclude nimic din universul activităţilor umane. […] Pe de altă parte, Coşeriu este o pildă strălucitoare de sinceritate şi generozitate intelectuală care a recunoscut şi a valorizat ideile ştiinţifice ale altor lingvişti şi filozofi ai limbajului. Asta înseamnă să te apleci deasupra operelor predecesorilor, să încerci să înţelegi şi să interpretezi sugestiile şi ideile lor din perspectivă actuală şi să le integrezi într-o istorie a gândirii lingvistice”. 

O lecţie implicită ar fi setea de universalitate, convertită în vocaţia universalităţii, cu o deschidere, din tinereţe fragedă, spre lumea mare: „România mi-a dat prima școală, acea excelentă școală românească de atunci, atât la școala primară (din Mihăilenii Vechi – mvc), cât și la liceu (Liceul „Ion Creangă” de la Bălţi – mvc), iar, mai târziu, la primul an de Universitate (la Iaşi – mvc)[…] Această școală mi-a dat, mai întâi, poate nu universalitatea, dar, cel puţin, setea de universalitate.”). Vor urma universităţile italiene (Roma, Padova, Milano), unde îşi va lua doctoratele în filologie şi în filosofie. Dar asta însemna şi interesul pentru domeniile ştiinţifice largi: „eu am lucrat de la început pretinzând… să intru în discuția universală”. La vârsta de 30 de ani Coşeriu devine şef de departament la Universitatea din Montevideo, îşi scrie primele cărţi. Iar odată cu revenirea în Europa şi acceptarea profesoratului la Universitatea din Tübingen, pe care o va sluji până la sfârşitul vieţii, Eugeniu Coşeriu devine nume de referinţă în lingvistica mondială. „Un lingvist pentru secolul XXI”, după cum îl va numi Takashi Kamei, traducătorul său în japoneză.

A ştiut să valorifice opera înaintaşilor, dar şi să profite din plin de circumstanţe: „m-am făcut eu însumi cu o substanţă ruptă de la foarte mulţi, actuali și trecuţi, pe de o parte și, pe de altă parte, cu aceasta contribuţie a circumstanţelor…”. Iar când va atinge performanţe notabile, nu va îndemna lumea să-l repete, ci să apeleze la principiile de care s-a condus: „Nu mă ofer pe mine însumi ca model, ci… criteriile care m-au condus spre performanţă… ar putea constitui un model pentru alţii”. Privea lucrurile în conexiunile lor, face surprinzătoarea deducţie: „între toate tehnicile dezvoltate de către om, limbile sunt cele mai complexe”. Încă de la primele sale studii, savantul remarcă funcţia creativă a limbajului: „întrebarea era: ce ştiu eu când cunosc o limbă, adică ce ştiu să «creez» într-o limbă?”; „nu se învaţă numai ceea ce s-a spus deja, ci şi ceea ce se poate spune, care sunt posibilităţile.”. Fenomenul Coşeriu e nedespărţit şi de revoluţia copernicană, într-o polemică principială cu unul dintre marii înaintaşi: „La Ferdinand de Saussure se spune că se ia limba «ca măsură a tuturor celorlalte mani­festări de limbaj», pe când eu spun să luăm vorbirea ca «măsură» şi limba însăși (langue) s-o găsim în vorbire”.

Dar iată o lecţie-instrucţiune directă a celui care a polemizat, fără complexe, cu somităţile: „Nu urmați ideile mele, vă rog, ci concentrați-vă asupra obiectului însuși și încercați – în cazul că principiul antidogmatismului este valabil – să nu prezentați niciodată teoria ca dogmă. Sunt convins, firește, că am dreptate; altfel nu aș spune aceasta. Dar Dumneavoastră nu sunteți obligați să acceptați aceasta.”. Fie că vorbim de principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, fie că abordăm complexa teorie a lingvisticii integrale (care ne va conduce, implicit, spre integralismul cultural general), vom constata că ştiinţa sa dezvoltă şi amplifică, până la disoluţie totală, „tradiţia” (dar şi consolidându-i, paradoxal, fundamentele). Limbajul nu succedă fapta, ci o anticipă, evanghelic: „limbajul este, pe de o parte, una din formele culturii şi, pe de altă parte, este forma întregii culturi […] este dimensiunea fundamentală, fiindcă într-un sens, e anterior diferenţierii culturii. Hegel, în Filozofia istoriei, spune că limbajul este «grăbit», adică limbajul conţine diferite forme ale spiritului, înainte ca aceste forme să se desfăşoare în istorie…”

În fine: „Dacă ne mulţumim cu ideea că suntem o cultură minoră şi rămânem numai în faza receptării şi de receptivitate, nu-i vom ajunge niciodată din urmă pe ceilalţi, deoarece între timp ei vor face alte progrese”. QED.