Scriitoarea Cristina Hermeziu: „Poezia e cea care m-a împăcat cu timpul”

594
0
Cristina Hermeziu, poetă, scriitoare, jurnalistă, Paris, Iași

Dragă Cristina Hermeziu, felicitări pentru volumul de poezie „Între timp îți vezi de viața ta” apărut la Editura „Junimea”. Toate poemele din acest volum sunt scrise la Paris? Cum s-a întâmplat revenirea la poezie, după o perioadă consacrată jurnalismului?

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Întrebarea dvs. mă face să realizez că, dacă Parisul era o condiție clar afișată a primului meu volum de versuri, intitulat „Parisul nu crede în lacrimi” („Junimea”, 2017), ca o parafrază la un film celebru, el nu mai este atât de asumat declarativ în al doilea volum, deși arealul poemelor, în marea lor majoritate, e tot pe Sena. Poezia m-a ajuns din urmă la mutarea în Franța, ca dublă tensiune a înstrăinării: mai întâi a limbii originare, care s-a trezit în concurență cu o alta în mod cotidian, și mai apoi o tensiune a cotidianului însuși, a cărui stranietate (adică străinătate) e sursă continuă de mirare interioară și de decalaj al privirii. În paranteză fie spus, nu e nicio legătură între felul de a fi al francezilor și felul de a fi al românilor, în ciuda apropierilor cultural-istorice. Iar eu chiar cred că poezia are nevoie de sărituri de pe fix, ea survine în decalaj, fie el existențial, lingvistic, sentimental, emoțional, geografic, cultural etc. Mai precis, decalajul e un accelerator de poezie.

În volumul „Între timp îți vezi de viața ta”, un personaj obsedant e timpul. Țineți minte vreun episod din copilărie când ați simțit că trebuie să vă luptați cu timpul?

E o mare bucurie ce-mi spuneți, faptul că ați observat că e vorba despre timp. Timpul e marele nostru capital, e singurul nostru zăcământ, dar n-o spun în sens moralizator, ci aș zice în sens metafizic. Nu mă interesează sensul acela injonctiv, de genul e păcat să ne risipim timpul vieții cu futilități, cu nimicuri, sau mă interesează doar în măsura în care futilitățile și nimicurile asta fac, sunt revelatoare de timp, de timp pur, îl fac să apară, îl developează ca materialitate fluidă, ca substanță brută, adică nerafinată, a existenței. Îmi dau seama că explicând conceptul de timp așa cum transpare el în volum, mă îndepărtez mult de întrebarea dvs. Aici mă tem că sunt de acord cu un clișeu: în copilărie timpul nu există, conștiința temporalității e un dat (tragic, zic unii) al maturității. Nu m-am luptat defel cu timpul în copilărie, fie și numai pentru faptul că toate cărțile citite, toate poveștile (din care nu mai ieșeam, o dată cu vârsta) erau falduri, pliuri spectaculoase de timp. Dar eu zic că poezia e cea care m-a împăcat cu timpul. Deși am scris și în facultate, când am publicat prin reviste și frecventat cenacluri, am debutat în volum târziu. E pe deplin asumat, pentru că da, între timp îți vezi de viața ta.

Născută la Iași, în „neantul valah”, ce cărți v-au determinat să evadați din acest neant?

Neantul valah a fost formator pentru mine, am avut șansa, la Iași, a unor profesori excepționali la toate vîrstele școlii, în gimnaziu – doamna Soroceanu, în liceu – doamna Rudică, în facultate – regretatul profesor Dumitru Irimia, coordonatorul de doctorat, și chiar în profesie, la TVR Iași – regretata Vanda Condurache, prietenă și mentor deopotrivă. Cu cărțile am avut totdeauna o relație specială și pentru faptul că mama mea a fost bibliotecară la Biblioteca universitară „Mihai Eminescu” din Iași – un adevărat templu cultural de unde îmi veneau cărțile pe tavă, și mai apoi șefa Bibliotecii Facultății de Litere. Am crescut cu această imagine în fața ochilor: zidurile nu au altă funcție decât să fie capitonate cu rafturi de cărți! Acasă, părinții aveau biblioteci cât peretele, biblioteci-mobilă din lemn de stejar pline cu sute și sute de cărți, cărora tata le făcea inventarul și le trecea în catastife ca un adevărat arhivist. Lecturile mele au fost eclectice și știu intim că cea mai voluptoasă perioadă de citit – compulsiv, cu abandonări între pagini în neștire – a fost adolescența, pe la 14-15-16 ani. Atunci am citit Dostoievski-Turgheniev-Gogol, atunci am citit Hermann Hesse, Hemingway, Fitzgerald și Salinger. Nu, pe Balzac nu l-am gustat la acea vârstă, l-am adorat însă pe Boris Vian, pe Alain Fournier, pe Prévert, pe rebelul Rimbaud. Ca mulți din generația mea, Jurnalul de la Păltiniș a fost o revelație, un model de relaționare și de prietenie spirituală prin cărți, prin gândire, prin cultură.

Versurile vă vin chiar plimbându-vă prin parcurile pariziene, sau e nevoie să vă așezați, să vă izolați, pentru a scrie poezie? Scrieți greu, ușor?

Nu, poezia fuge de parcuri, aseptice, decorativ-lirice, cosmetizate, superficiale. Poeziei îi place în metrourile murdare ale Parisului, o lume colorată, cu cearcăne și cu laptop-uri, cu sari-uri și cu cravată, cu accente de tot felul, cu priviri lungi cât un capitol de roman, cu țigani care cântă manele și șansonete, cu bărbați care croșetează, cu femei care se machiază între două stații, cu cititori, de cărți sau de partituri muzicale. Metroul Parisului merită toată poezia lumii.

Scriu în burta telefonului, nu mai scriu în carnete. Și scriu ceva ce e deja scris, rulat, închegat într-un spațiu interior misterios și autonom, scrisul e transcriere. Din când în când public pe fb câte un poem, sub haștagul #carnetuldesâmbătă, am observat că perspectiva vitrinei în văzul lumii pe mine mă obligă la rigoare, atunci când scriu.

Cine sunt poeții la care reveniți?

În ultimul timp îl „vizitez” des pe Gherasim Luca. Imens poet suicidar – Gherasim Luca! Născut la București în 1913, și-a scris opera, și-a performat poezia în franceză și a murit la Paris, în 1994, aruncându-se în Sena, ca și Paul Celan. Gherasim Luca e fascinant prin forța cu care și-a tăiat propria sa limbă în interiorul limbii franceze. Limba poetică a lui Gherasim Luca nu ține cont de gramatică, ține cont de iubire: „Je te fragile/je t’ardente/je te phonétiquement/tu me hiéroglyphe. »

Țineți minte cum ați scris versul „turnul eiffel face tumbe ca hopa mitică”?

Nimeni, azi, n-are voie să spună că nu-i place Turnul Eiffel, ar fi o crimă 😊 . Când a fost construit, în 1889, a stârnit însă mari pasiuni și controverse, Zola era împotrivă, Louis Aragon pentru. Turnul Eiffel ni se dă la pachet cu ideea de Paris, așa cum ți se dă o gogoașă împreună cu un șervețel, e un obiect impus și banal, dar și o prezență care anexează, vampirizează orice altceva, strivitoare. Apare și dispare de după fiecare colț de clădire hausmanniană. Într-o zi m-a urmărit pur și simplu, alerga în ritm cu metroul aerian, făcând roata, ca gimnastele, și tumbe, ca hopa mitică. Se vedea de pe geam.

V-a interesat să mergeți în locul unde a trăit Anna de Noailleas? Dar în cartierul unde a locuit Cioran?

Recunosc că mi-e mai drag să mă duc în vizită în cartierul Odeonului, unde a trăit Cioran, decât prin arondismentul 16, unde ținea salon literar și monden Anna de Noailles – fascinanta, magnetica prințesă brâncoveană. Să fim onești, cine o mai citește azi pe Anna de Noailles? De la ea se trage totuși unul din premiile literare importante ale Franței, le Prix Femina, iar titlul volumului său, intraductibilul Le coeur innombrable, mi s-a părut totdeauna un concentrat paradoxal de modernitate romantică (de altfel, Matei Călinescu spunea într-o carte fundamentală că, la începuturile sale, conceptul de romantic trebuia înțeles drept ceva modern, opus clasicismului). Față de Cioran pasiunea (și supunerea mea) e însă totală, totală. Cum ar putea fi altfel, când știu că avea scoarțe, covoare românești în mansarda sa din 21 rue de l’Odéon, iar despre trecerea de la limba română la limba franceză vorbea ca despre trecerea de la o rugăciune la un proces-verbal…

Posteritatea fiecăruia arată însă că Franța știe să-și țină viu patrimoniul, să-l metabolizeze sute de ani la rândul. Dacă pe Anna de Noailles francezii au transformat-o în lied-uri, pe Cioran francezii l-au transformat, recent, în bandă desenată!

Ați stat vreodată de vorbă cu Paul Goma?

Nu l-am cunoscut pe Paul Goma și regret. De altfel, prima oară l-am citit și l-am descoperit în Franța, în limba franceză, ca și pe Dumitru Țepeneag. A existat un moment la un salon al cărții de la Paris de acum câțiva ani, când chiar am crezut că-l voi vedea, că-l voi cunoaște. Ambasada trimisese mașina să-l aducă la standul României, i se pregătise un moment special, se emiseseră pașapoarte românești pe numele său și al soției. N-a mai ajuns. Dar îmi amintesc surescitarea acelei așteptări – eram suspendată între două mese rotunde pe care le moderam și vestea că va veni Goma pe standul României a electrizat totul. N-a fost să fie.

Cu cine dintre scriitorii basarabeni contemporani v-ați întâlnit la Paris?

Cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac întîlnirile sunt periodice, constante, vitale, aș spune, ne leagă o prietenie care a trecut mult dincolo de admirația literară. Dar sunt chiar foarte mulți alți creatori basarabeni pe care îi regăsesc, în diverse ocazii, cu fascinație și uimire intacte față de vitalitatea lor creatoare: Lorina Bălteanu, Vitalie Vovc, Ion Ciobanu, Doina Vieru…

În ce măsură participați la viața literară din Iași, din alte orașe ale României?

Sunt un fan necondiționat al Festivalului Internațional de literatură și Traducere FILIT de la Iași, unde particip de câțiva ani, și care transformă Iașul în luna octombrie într-o impresionantă agora literară. Noaptea poeziei, ca să nu citez decât un eveniment din zecile care au loc în toate colțurile și în marile instituții ieșene, e un ritual aproape inițiatic. Zeci de poeții urcă pe scenă în sunete pop-rock, se fluieră și se aplaudă până spre dimineață, din cortul din Piața Unirii urcă, spre zori, un lung poem colectiv, o coloană de cuvinte și voci, o axis mundi.

Cu bucurie am participat și la Festivalul de literatură de la Timișoara, o ediție online, invitată fiind de organizatorul și poetul Robert Șerban. Întîlnirile poetice de anul trecut, unde am citit din ultimul volum apărut în pandemie, între timp îți vezi de viața ta, sunt de găsit online, pe rețelele de socializare. Cred totuși că poezia are nevoie în egală măsură și de intimitatea lecturii dar și de un spațiu al vocilor și privirilor împreună, adică de festivaluri live. Poezia e voce, poetul e aed.

Voi reproduce integral un poem foarte puternic din recentul volum al dvs.:„sunt un animal care sângerează/ sunt un animal care-și ascunde sângele/ împrăștie deasupra un pumn de/ cenușă/ presară o mână/ de cuvinte/ (sarea lor albă/ și bună și foșnitoare)/ și iarăși cenușă și iarăși cuvinte/ până nu se mai cunoaște/ nimic”. Poezia vă ajută să supraviețuiți? Cum vă împotriviți sentimentului că totul e cenușă?

Dar cenușa e un excelent îngrășământ! Da, mi se întîmplă să am această uimire, cum e posibilă poezia, pe lume. Poezia, chiar și cea mai dură, e forma noastră mai bună, lipsită de zgură.

Unde poate fi găsită noua dvs. carte? Inclusiv la chioșcul Editurii „Junimea” din Parcul Copou?

Exact, e o adresă sigură, librăria care poartă numele poetului Cezar Ivănescu, cu deschidere către Teiul lui Eminescu, în Parcul Copou din Iași. Acolo pot fi găsite toate cărțile Editurii „Junimea”, editate de profesionistul neobosit care este poetul Lucian Vasiliu. Și pe site-ul editurii, desigur (https://editurajunimea.ro/) .

Între timp îți vezi de viața ta poate fi găsită și la Paris, în butica de artă și mica librărie pe care o administrează Lea Art – Galérie Moldave à Paris (https://www.facebook.com/leagaleriemoldave), care expediază cărți românești în toată lumea. Ceea ce e uimitor și reconfortant.

Vă faceți planuri să veniți la Chișinău?

Dacă mă invitați mâine, mâine vin! Sunt vaccinată 😊 și am mulți prieteni acolo, ai cărții și ai literaturii. Și mai am o tandrețe fără rest pentru oraș și pentru oamenii din sate. Castraveți cu smântână am mâncat pentru prima oară în Basarabia în anii 1990 când, studentă fiind la Litere, la Iași, am plecat cu profesorul Adăscăliței la cules de folclor prin satele de pe malul stâng al Prutului. Iar de la Chișinău mi-am cumpărat atunci primele discuri de vinil cu formația Queen, o raritate în România vremurilor. Paradoxal, Chișinău este primul meu Occident.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here