Vasile Sadovici: „Erau împotriva puterii sovietice”

196
0

Vasile Sadovici este unul dintre supraviețuitorii deportărilor staliniste din 6 iulie 1949 din RSS Moldovenească. Amintirile despre arestarea tatălui, Nicolae I. Sadovici, deportarea sa în regiunea Kurgan, în 1949, împreună cu sora mai mare, Maria, și cu mama, Fevronia Sadovici, sunt expuse într-o narațiune preponderent rezumativă, ca o concluzie la capătul unei vieți trăite sub diferite regimuri ale memoriei.

Față în față cu lista persoanelor din satul Moșeni, raionul Râșcani, care au avut de suferit de pe urma represiunilor staliniste, Vasile Sadovici citește atent toată informația publicată în „Cartea Memoriei” – de la nume și prenume, anul nașterii până la sentința și locul deportării acestor persoane. Deși mai mult un dialog cu sine însuși, continuă să vorbească și să reflecteze în voce, iar pe alocuri trece la șoaptă. Actul de citire a numelor publicate în carte, aidoma ritualului de pomenire a morților în locașul sfânt, pare să revigoreze în sine legături de neam și rădăcini identitare la hotarul dintre memorie și uitare.

Prezentăm în continuare secvențe din mărturiile relatate de Vasile Sadovici, deportat la 6 iulie 1949, din s. Moșeni, com. Vasileuți, r-nul Râșcani, în reg. Kurgan, URSS1, ca un efort de recuperare a memoriei și un act de justiție simbolică pentru cei care au avut curajul să sfideze regimul. Aceste mărturii sunt astăzi antidot împotriva lașității și nostalgiei, care macină încă societatea din Republica Moldova.

Am rămas fără tată de la trei ani

Mă numesc Vasile Sadovici, locuiesc în satul Pârjota, raionul Râșcani. Am fost doi copii la părinți, eu – din 1941 – și sora Maria, ea e din 1937. Părinții aveau gospodărie țărănească, aveau vite, 18 ha de pământ au avut mama cu tata. Au avut o pereche de cai, o pereche de boi, vacă, oi 50 am avut, porci știu că avea.

Fevronia Sadovici, s. Uzkovo, r-nul Kurtamyš, reg. Kurgan, 1957

Am rămas fără tată de la trei ani. […] Într-o seară i-au luat. 38 de oameni! Fruntea satului! Până la 48 de ani, pe toți i-au luat și i-au dus. De la 10 ani până la 28 de ani judecați au fost. În ’44 a fost asta. Trei frați au fost condamnați atunci: tata [Nicolae Sadovici], moș Avacum Sadovici și moș Mihail Sadovici. Pentru politică au fost judecați. Nu s-au mai întors. Tata la închisoare a murit, în orașul Molotov, amu Permi îi zice, în Ural.

Выходи на улицу!”

Opt ani, taman opt ani am împlinit la 6 iulie 1949. Nu s-a auzit nimic înainte de ridicare în sat. Două familii nu știu cum au aflat și-au fugit, ei n-au fost ridicați – Sava Racu și Vasea Racu, au fugit pe dealuri și nu i-au deportat. Noi n-am știut. Dimineața, pe la ora 5 dimineața, a venit mașina și ne-a încărcat. Pe data de 6 [iulie 1949]. Nici nu ne-au întrebat nimic! Erau vreo cinci soldați… și un ofițer, al șaselea. Toți cu arme. Erau ruși, nu erau moldoveni. Pe lângă ei, au fost și din sat, dar nu țin minte cine. Au intrat și: „Выходи на улицу!”.

Vasile Sadovici, s. Uzkovo, r-nul Kurtamyš, reg. Kurgan, 1954

Mama plângea, toți plângeau acolo – lumea a înțeles că-i duce, înapoi drum nu-i! Eu am văzut ce-i treaba și am încercat să fug: la ieșirea din sat, mergea mașina la deal mai încetișor și eu am sărit din mașină, singur, din capul meu. Dacă m-au prins! Doi soldați m-au prins și – în mașină, înapoi. Soldații erau cu noi. Patru cornuri la remorcă și câte un soldat la fiecare corn, și încă unul din urmă ședea, al cincilea! Toți înarmați. Nu eram numai noi în mașină, eram mai mulți. La noi a venit mașina plină cu oameni, de-acum erau încărcați și ne-au dus la Bălți. Ne-am pornit din Bălți, după ce am stat o zi închiși în vagoane în gara Bălți. Cât am stat în Bălți, ne aduceau pâine, apă, niște conserve. Nu aveai chip să fugi din vagon. Ușile erau legate! Abia când am ajuns la Volga ne-au dat drumul afară. Ședeau santinele și ne păzeau.

Satul Uzkovo, Kurgan

Acolo, când am ajuns în Siberia, n-aveam nimic de mâncare. Ne da trei colăcei, că noi eram trei. Rușii mâncau cartofi și ne dădeau nouă cojile – rușii de pe loc! – noi le fierbeam, le puneam sare și așa mâncam, cu o bucată de pâine. Mama lucra ziua la TOK, dar noaptea era paznic la ferma de porci.

Școala

În ’50, ne-am dus la școală, сă primul an nu știam limba și nu am mers la școală. Eu avem opt ani, sora avea 12, ședeam acasă, unde să ne ducem? Am repetat clasa, pe mine tot în clasa I-a m-au înscris la școală. Sora era mai mare, ea învăța în clasă mai mare ca mine. Era o singură învățătoare, patru clase ducea odată, într-o încăpere ne puneau toți. În clasă eram amestecați, rușii și moldovenii. Nu țin minte să fi avut conflicte cu copiii de pe loc, nu era diferență între noi, nici învățătoarea nu făcea diferență… Am învățat alfabetul. Noi alfabetul îl știam, dar de scris era greu.

Certificat eliberat de MAI al RM, în data de 24.12.1992, privind reabilitarea din deportare a Fevroniei Sadovici

După patru clase primare, am mers la școala din satul vecin, Belonogovo. Clasa a V-a, a VI-a și a VII-a am învățat la Belonogovo. Mergeam în toată ziua, cam un ceas făceam. Iarna, de la școală, ne dădeau schiuri. La vreo 3 kilometri distanță era Belonogovo ăsta.

Revenirea acasă

Sora Maria a venit mai înainte, cu un an. Când a intrat Malenkov la prestol, după Stalin, după Beria, apoi el la copiii de până la 18 ani le-a dat drumul acasă. Când am venit eu cu mama – am găsit-o căsătorită. Fratele mamei, moșul Fedea, o măritat-o. Ea a venit singură în Moldova, noi am rămas acolo și, când am venit, am găsit-o căsătorită. Ce era să zică mama? Noi am găsit de la nunta ei jemne încă (râde!).

Șapte ani și jumătate am fost acolo. Am venit acasă, în ‘57, de Sfântul Vasile. Am tras la fratele mamei, la casa părintească a ei. Moșul Fedea trăia la casa părinților… (îngândurat) Am cumpărat casa, de la Volodea Lupăcescu. Și, dacă a adunat mama banii, Volodea nu mai vroia să ne-o dea! S-a băgat un vecin de-al mamei: „Măi Volodea, dă-i voie lui Fevronia să vie în casa ei. Ți-o plătește!”. Mama i-a dat banii și ei ne-au dat casa. Dacă era scump în banii ceia? Dacă nu-i avea nici pe aceia! Ce avea mama, când a venit de-acolo? […] Mama a văzut pernele la o femeie din sat, dar nu i le-o mai dat nimeni înapoi!

Minciunile arhivelor sovietice

M-am interesat în arhivă. Și ce credeți? Mă văd în arhivă cu un hectar de pământ și o oaie! Mai mult noi avere – cică! scrie în arhivă – nu aveam nimic…

Pe mama și pe mine ne-au reabilitat (prezintă actul de reabilitare). În ’92, mi-a scos spravca asta un nepot al meu. M-am dus cu ea la raion, că așa a fost un ukaz atunci: pentru un an ridicat merg trei ani aici la pensie. Când m-am dus la raion, acolo îmi zice: „Noi așa ucaz nu știm!”.

Autori: Ludmila Cojocaru, Muzeul Național de Istorie a Moldovei

             Virgiliu Bîrlădeanu, Institutul de Istorie

1 Pentru versiunea integrală a acestui studiu de caz a se vedea: Ludmila D. Cojocaru, Virgiliu Bîrlădeanu. Vasile Sadovici:Erau împotriva puterii sovietice”. În: Arhivele memoriei: recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Memorii. Documente. Studii de caz. Cercetări realizate în localităţile din nordul Republicii Moldova, Lidia Pădureac (ed.), vol. III, tom 2, Chişinău: Balacron, 2017, p. 79-94.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here