Amintiri pentru neuitare. Destinul unui învingător al deportării

1092
0
Valeriu Darie, născut în 1943, deportat pe 6 iulie 1949. Foto: Natalia Munteanu

Valeriu Darie avea doar șase ani când a fost deportat împreună cu familia și își amintește foarte bine cum s-a întâmplat acest lucru. În seara de 5 spre 6 iulie 1949, oamenii din Moșeni, r-nul Râșcani, știau că în pădurea Borosenilor, un sat din vecinătate, au tras mai multe camioane cu militari sovietici și că pe parcursul nopții vor da năvală în sat. Listele cu cei care urmau să fie „ridicați” erau pregătite din timp de către „activiștii satului”, dar, nefiind cunoscute, gospodarii stăteau cu toții în așteptare, ațipind uneori, când îi mai fura somnul. Nenorocul putea să cadă peste casa oricui, frica și neliniștea apăsând greu peste tot satul.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Militarii, însoțiți de cei care au întocmit listele cu „dușmanii poporului” au venit pe la trei, patru dimineața. Intrau în curțile oamenilor, băteau violent la ușă și la geamuri și le ordonau acestora să iasă din casă cu strictul necesar, mai bine zis cu ce reușeau să apuce.

Au venit pe la trei, patru dimineața…”

Împreună cu sora mea Dora, mai mare decât mine cu un an, ne-am lipit speriați de mama și bunica din partea tatei și am urcat, peste puțin timp, în camionul în care au fost ticsite mai apoi încă trei familii. Un frate al mamei, flăcăuan de vreo 14 ani, care locuia în casa bunicii din partea mamei, a auzit gălăgia din gospodăria noastră și a alergat să vadă ce se întâmplă. Și-a dat seama imediat și a început să care din casă la mașină covoare, plăpumi și perne, alte lucruri care ne-au fost pe urmă de folos în cei șase ani de ședere la mare depărtare de cuibul nostru drag din Moșeni. Băiatul acesta, ager și descurcăreț, a înjunghiat și un godăcel din gospodăria noastră pe care l-a hăcuit, fără a-l mai pârli, și l-a pus într-o putinică, transmițându-ne-o nouă în coșul mașinii, pentru drum…”, îmi povestește Valeriu Darie.

Casa părintească în care s-a făcut școală primară la Moșeni, r-l Râșcani

Interlocutorul meu îmi spune în continuare că, pe drum, carnea s-a stricat foarte repede și a fost aruncată. Doi saci de făină, pe care a avut grijă să-i ia bunica Maria, ajutată de vecini, au ajuns însă cu bine până în Kurgan, prinzându-le bine la început…

Tata a murit de inimă rea aflând că familia i-a fost deportată

Îl întreb pe Valeriu unde se afla atunci tatăl său, unde era bunelul și observ că i se umezesc ochii. „Bunelul nu mai era în viață, iar tatăl meu a fost luat după război, în 1945, fiind dus, împreună cu alți bărbați tineri din Moșeni, pe care îi ademeniseră la Râșcani, să lucreze undeva în Rusia, în mină. Tatăl meu era fost vânător de munte, cu armata făcută la Brașov, și cred că acesta a fost motivul principal pentru a fi condamnat în 1945. Politica aceasta de distrugere a celor mai tineri și voinici bărbați s-a aplicat pe întreg teritoriul Basarabiei ocupate, eliminându-se astfel potențialii luptători împotriva regimului. Tatăl meu a murit în 1949, cred că de inimă rea, după ce a aflat, cumva, că familia i-a fost deportată. Cu toate că am adresat nenumărate demersuri și la procuratură, și la SIS, oriunde, până în prezent nu știu nimic despre el. Știu că s-a stins în închisoare și aceasta este toată informația de care dispun până acum”, relatează Valeriu.

Tortura drumului apocaliptic cu trenul

Despre drumul parcurs cu trenul, timp de două săptămâni, Valeriu Darie povestește ceea ce nicidecum nu-i poate ieși din memorie. Condițiile în care erau transportați deportații erau ca pentru animale, lipsind și cele elementare, pentru satisfacerea necesităților fiziologice.

Un colaj cu poze de familie

Într-un colț al vagonului, era ruptă o porțiune de scândură, probabil special, și acolo ne era WC-ul. Acolo, îmi cer scuze, mergeau, toți, când îi apuca nevoia. Ce să mai vorbim, o bătaie de joc de oameni cum nu s-a mai văzut! Claie peste grămadă toți, mâncare – doar pește sărat cu apă… Trenul mergea mai mult noaptea, iar ziua stătea pe linie moartă. Țin minte, nu știu după a câta zi, că ajunsesem la râul Volga și, când au fost scoși din vagoane, oamenii au început să se ierte, să-și ia rămas bun, crezând că acolo vor fi împușcați, pe mal de apă. Ne-au lăsat să ne mai spălăm, ne-am scăldat și am mers mai departe”, își deapănă firul amintirilor Valeriu.

A trăit și a lucrat de rând cu cei maturi

Cei șase ani pe care i-a avut de trăit în deportare Valeriu Darie, în satul Uzkovo, raionul Kurtamîș din regiunea Kurgan, împreună cu mama, bunica și surioara mai mare cu un an, au trecut cu greu și i-au lăsat un gust amar pentru toată viața.

Am locuit într-un cătun din mijlocul pădurii într-o casă din bârne, construită de rușii deportați și ei, la rândul lor, în alte locuri ale Siberiei. Locuiam mai multe familii împreună și, pentru a se economisi spațiu, noi, copiii, dormeam în niște paturi făcute sub acoperiș. De te ridicai, te loveai de tavan. Parinții dormeau la podea, ziua strângându-se așternutul. Acolo am făcut școala primară, de patru clase, repetând clasa întâi, ca să învăț mai bine limba rusă. Sora mea Dora, deși învățase în clasa întâi la Moșeni, a repetat și ea doi ani la rând această clasă. Pe lângă școală, în timpul vacanțelor și în timpul liber, noi, copiii, îndeplineam anumite munci de rând cu cei maturi. Împreună cu sora, după ce curățeam zăpada din jurul copacului, îl tăiam cu „Drujba-2”, o beschie manuală pe care ne învățasem să o mânuim chiar de la începutul aflării noastre la Uzkovo. Mă întreb și acum cum de rezistam noi, așa mici și fragili, la o temperatură de minus 40-45 de grade?!…

Șandramaua recuperată cu 300 de ruble

Mai făceam mături din crenguțe de mesteacăn, care se îngropau și deveneau siloz pentru animale, ajutam la împachetarea lânii în niște saci foarte mari în care ne băgam și călcam lâna”, ne mai spune bărbatul.

Deportatul își amintește cu drag de bunica sa care era foarte cărturară, de la care păstrează și acum o biblie veche în slavonă, ce a călătorit cu familia până în Uzkovo și înapoi, alte cărți religioase. „Bunica a murit în 1953, după Stalin. Două zile s-a făcut foc pentru a se dezgheța pământul unde a fost înmormântată. Vrednică și evlavioasă femeie mai era! Ce a făcut, ce a dres, dar a țesut covoare moldovenești și în Kurgan. A susținut-o pe mama cum a putut, fiindu-ne la toți un sprijin de nădejde. În 1968, cumnatul meu a făcut tot posibilul și a transportat osemintele ei din Kurgan la Moșeni, unde a fost reînhumată”, menționează Valeriu.

Suferințele de după suferințe

După iernile siberiene când aducea apă de la singura fântână din cătun, apa făcându-se sloi de gheață până acasă, după ce a văzut desțelenirea începută de domnișoare din satul Moșeni, care însușeau din mers profesia de tractorist, după toate suferințele, a revenit la baștină, în 1955, la vârsta de 12 ani. În casa părintească era școală primară și, împreună cu sora și mama, au recuperat doar o șandrama din întreaga lor gospodărie. „Mama a vândut o mașină de cusut „Singer”, cu vreo trei sute de ruble, și a cumpărat acea încăpere, acoperită la început cu stuf, dintr-o singură cameră, unde pregăteam, până la deportare, hrană pentru animale. Ni se rupea sufletul când ne uitam la casa noastră în care nu aveam dreptul să intrăm… Am învățat într-o altă școală din sat, luată de sovietici cu japca de la alți deportați, pe urmă, la Pârjota și la Râșcani. Mama, fie-i țărâna ușoară, a mai ridicat o casă când eram în armată”, ni se destăinuie Valeriu Darie.

Regrete și doleanțe

Timp de o viață, Valeriu Darie a reușit să lucreze în mai multe domenii: la început ca zootehnician, într-un mare complex de vite mari cornute, unde a dat mâna cu Bodiul, acesta promițându-i că o să-l facă erou, dacă va lucra bine, apoi la Ministerul Agriculturii, la Ministerul Economiei, la Primăria Chișinău.

Casa construită de mama lui Valeriu Darie după întoarcerea din Siberia

La vârsta pe care o are este optimist și plin de viață. „Face sport” în grădina sa de la Dumbrava cu sapa și hârlețul și așteaptă să vină alegerile. Îi pare rău că unioniștii nu se pot uni, că la evenimentele de comemorare a celor care s-au stins în Siberii nu vin tinerii. Se bucură pentru cele două fiice ale sale stabilite la Iași, pentru nepoți. Despre soție ne spune că mai lucrează soră medicală și la vârsta de… ceva ani și după pensionare.

La sfârșitul discuției, Valeriu Darie a adresat un mesaj tuturor alegătorilor: „Ca să nu se întoarcă timpurile de restriște, vedeți cum votați! Ar putea fi ultima noastră șansă oferită de providență!”.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE