Iunie spulberat

Iunie e luna patimilor la basarabeni. Luna în care trecutul nostru tragic își face simțită prezența – o stafie care ne bântuie ființa mai abitir ca oricând. Iunie e, probabil, singura perioadă a anului din care nu putem evacua memoria, oricât ne-am căzni. Ea revine, întrucât obiectul ei e peste tot: în înfățișarea străzilor și a caselor, în felul de a fi, gândi și vorbi al nostru și al oamenilor din jur, în însăși denumirea și chiar în istoria recentă a țării în care trăim. Tot ce putea fi mai catastro­fal, mai nimicitor în veacul trecut pentru petecul nostru de pământ și pentru mâna noastră de oameni a ținut să se întâmple în acest răstimp afurisit al anului.

Nicio sărbătoare, laică sau religioasă, nici o altă zi sau lună a anului, cu date mai senine, nu pot acoperi și nici disloca cu lumina lor acea pată de întuneric care se cască exact în mijlocul calendarului. E ca o gaură în timpul istoric pe unde au pătruns demonii, o gaură pe care nu am astupat-o nici azi. Drept dovadă e chiar răul care continuă să zburde în liniște și să se răsfețe printre noi.

Simțim că ceva nu e în regulă, că orga­nismul este bolnav, că ceva ne prejudiciază normalitatea. Auzim voci din interior și din afară care ne arată cauza răului. Dar ne-am obișnuit și cu ele, și cu maleficul din noi. Suntem surzi atât la semnele bolii, cât și la indicațiile doctorilor. Vrem doar să știm cât mai puțin despre ceea ce ne macină și ne anulează cu adevărat șansele, și poate de aceea ne-am învățat să trecem cu iuțea­lă și voită inconștiență peste datele care marchează nu numai apariția răului printre noi, ci și momentul în care am început să dispărem noi înșine, puțin câte puțin. Mai întâi, ni s-a luat trecutul. Apoi, ni s-a luat limba din gură. Cu timpul, ne-am pierdut mintea, iar în anii în care răul a crezut că suntem deja destul de zombificați, dăru­indu-ne o aparență de libertate, ne-am pierdut și sufletul.

O vreme, elitele noastre cultural-inte­lectuale și, pe un segment foarte îngust, politice (vocile lăuntrice pe care le pome­neam mai sus), au ținut trează atenția pu­blicului asupra unor date cu negru din calendar. Cu vremea, au obosit și ele să tot tragă de clopot și să strige în pustiu. Acum, clopotul lor e clopoțelul care sună recreația, adunându-i în grabă pe foștii comilitoni și confrați (de breaslă, condei, arme etc.) la întruniri care seamănă tot mai apăsat cu niște formalități de Blajini decât cu comemorări ale unor tragedii naționale. Conferințe, mitinguri ș.a.m.d. organizate cu prilejul unor aniversări (câți oare și-au adus aminte, în dimineața zilei de 12 iunie a.c., și fără a arunca mai întâi o privire edificatoare în Facebook, că se împlinesc fix 80 de ani de la primul mare val de deportări din Ba­sarabia?) sunt numite, în batjocură, de chiar oamenii de cultură care le pun la cale sau participă la ele, „vărsări de muci”. O ironie necesară, nici vorbă, dat fiind sentimentul de zădărnicie care te însoțește, inevitabil, la aceste întâlniri posace cu patosul lor de mucava și cu suferința lor teatrală, dar ironia nu este în stare, din nefericire, să rezolve problema. Este adevărat că vin acolo și mulți pentru care suferința nu este doar o vorbă goală, dar atmosfera generală e de prezență obligatorie la biserică atunci când chiulăngeala de la slujbe e un păcat mai capital decât necredința.

Tristul adevăr e că nu ne mai pasă cu adevărat. Ne-am resemnat, ne e în bas­că. Ne-am învățat să reluăm, în zilele cu pricina, niște gesturi și datini ca într-un mit al eternei reîntoarceri, fără a mai pune prea multă noimă în ele. Știm că există acolo o semnificație profundă, un adevăr dureros și necesar, o nevoie de a reactualiza mai curând o suferință decât ritualul acesteia, dar nu ne ajută. Vrem să ne vadă lumea alături de preoți, aplaudând predica sau chiar rostind-o în locul acestora. Vrem să fim liniștiți că ne-am făcut datoria.

Iar turma simte nepăsarea păstorului. Turma nu dă niciodată greș. Turma merge cu adevărat doar după păstorul care vrea să o îndemne, nu și după cel care și-a asumat „misiunea”, „datoria” și „crucea”. Alte trei cuvinte care nu mai înseamnă nimic.

Între cele două date de amară amintire din iunie, ziua în care a început primul val de deportări (12 iunie 1941) și ziua în care Armata Roșie a invadat Basarabia pe 28 iunie 1940, providența a mai strecurat o zi de pomenire. Cea a lui Eminescu, proclamat sus și tare de toată „suflarea” Basarabiei drept poetul cel mai mare, cel mai iubit și cel mai reprezentativ. Poet-simbol, reper zeificat al culturii și al nației, bietul Eminescu nu are parte de liniște mai ales în ziua în care ar merita poate cea mai adâncă reculegere și o pioasă (cu adevărat pioasă) revenire măcar la unele dintre textele lui. E pe de-a dreptul jenantă râvna și insistența jurnaliștilor de a le soli­cita personalităților publice (mai cu seamă politicienilor) recitaluri din Eminescu. E și mai stingheritoare bâlbâiala politicienilor. Pe de-a dreptul penibil e refuzul lor de a învăța cap-coadă, șmecherește, măcar o strofă dintr-un poem eminescian, știind prea bine că ar putea fi iscodiți de reporteri. Culmea ipocriziei nu este însă nici provoca­rea clișeizată a fătucilor cu microfoane, nici nerozia obstinată a politicienilor, ci reacția răutăcioasă a celor care salută „curajul” re­porterilor și se bucură (cu un resentiment prost camuflat) de prostia reconfirmată, certificată audiovizual, a aleșilor. Asemenea scene trebuie să întristeze adevăratele elite și nu să le întărească în iluzia superiorității lor morale. Și să-i îndemne la adevărata și singura lor formă de acțiune socială și po­litică: modelarea prin idei, scris, dezbateri, implicare civică etc. a conștiinței celor care îi aleg pe nerozi.

De vreo opt decenii, trăim într-un iunie nesfârșit, chiar dacă ni se pare că avem și alte luni pe an. Suntem cu toții plozii unei împreunări silite și crunte. Corciturile unui rău străin cu candoarea, dar și cu meteh­nele noastre. Iunie este luna în care ne-am născut așa cum suntem, dar popoarele au privilegiul de a se naște de mai multe ori. În cazul nostru, ar fi bine să o facem prin martie. Iunie trebuie spulberat.