Câteva cuvinte despre… fotbal? (II)

Un alt subiect care va fi discutat încă mult timp înainte este îndemnul UEFA către jucători de a îngenunchea în semn de solidaritate cu mișcarea BLM. Problematic nu este amestecul rău prevestitor de sport și de politică, ci faptul că reacțiile pe care le provoacă sunt exact opuse celor scontate.

Multe echipe și federații naționale au respins ideea, întrevăzând, corect, în ritual nu atât o contracarare a rasismului, cât ingerința ideologicului în fotbal, o încercare de a atrage de partea unor idei masa enormă de oameni pentru care fotbalul nu reprezintă doar o simplă competiție sportivă. Ca să nu se certe cu UEFA, federațiile nu au invocat mobilul principal al luptei pe viață și pe moarte a acesteia cu rasismul: oportunismul politic. UEFA nu e chiar BLM, mai curând un grup (din cale afară de) numeros de funcționari care vor să se pună bine cu factorii politici. Din acest motiv, pentru niște oameni suspectați mereu de corupție, fraude și alte măsluiri, e foarte important să fie loiali față de cei care le pot răscoli în orice moment birourile și pune capăt sinecurii (după cum s-a mai întâmplat, relativ recent, în epoca Blatter-Platini). Asociațiile internaționale de fotbal și nu numai sunt ca niște ordine medievale secrete, adevărate secte financiare, care au parazitat sportul și au extras un maximum de beneficii din banii pe care îi generează acesta. Cum să nu promoveze după asta ideologemele potentaților zilei?

Implicarea în politic este întotdeauna primejdioasă, dacă nu-i poți anticipa toate urmările, adică nu numai câștigurile, ci și efectele negative. Ce poate naște gesticulația ostentativ BLM-istă s-a văzut la Sankt Petersburg, unde spectatorii au huiduit echipele care au îngenuncheat. Rasismul adevărat, cel cultivat de mass-media oficială din Rusia, s-a revelat cu întreită putere în timpul acestui ritual buf. Totuși, dacă oamenii, oricât de îndoctrinați, nu ar fi simțit ipocrizia și falsitatea gestului, ar fi fluierat poate mai puțin. Așa însă, nu au văzut decât o confirmare a ceea ce le spune de dimineață până seara Ostankino. De aici, reacția lor bădărănească.

Falsul datează din clipa martirizării lui Floyd. Lumea din afara Occidentului știe acest lucru (îl știu și mulți occidentali, doar că nu toți îl acceptă pe față), de asta vede în „lupta împotriva rasismului“ o ipocrită cauză politică de uz intern. Din clipa în care cineva din Vest încearcă să o impună și celorlalți, acuzându-i de rasism dacă nu se solidarizează, ceilalți pot manifesta o reacție adversă: cei care nu sunt rasiști, devin mai clemenți cu „ura de rasă“, iar cei care sunt, se înrăiesc și mai tare. La Sankt Petersburg, iresponsabila politică UEFA de solidarizare necondiționată cu BLM a zădărât monstrul. Căci adevăratul monstru se ascunde în bârloguri ca Rusia fascizană a lui Putin, nu în departamentele de poliție ale Americii sau în vestiarele cluburilor de fotbal. Cine nu a avut însă ochi să vadă, nu a văzut…

O temă de discuție ceva mai prozaică, dar nu mai puțin serioasă din această cauză, mi-a fost furnizată de comentariile pe care le-am auzit și le-am citit de când cu Campionatul European la fotbal. Constat cu stupoare că nu numai în RM, ci și în România, în Rusia și chiar în Occident, a degradat enorm calitatea (gramaticală și semantică) a comentariului fotbalistic. Și dacă pentru RM fenomenul e cât se poate de firesc și lesne explicabil (deși nu întotdeauna scuzabil), clișeizarea progresivă și, deseori, cretinizarea debitului verbal sau scris de la televizor și din presa țărilor cu mari tradiții în domeniu este un indiciu clar al unui declin mai grav și mai general, care nu vine, bineînțeles, din lumea fotbalului, dar se răsfrânge poate cel mai vizibil asupra acesteia.

Am avut norocul să urmăresc mari meciuri acompaniate de vocile lui Maslacenko, Rozanov și Utkin. I-am prins chiar și pe Ozerov cu Maiorov. Copil rusificat cum eram pe la începutul anilor ’90, am învățat terminologia fotbalistică și sportivă românească de la Cristian Țopescu și de la tânărul pe atunci Emil Grădinescu. Am descoperit, deși cu întârziere, o literatură de calitate și un limbaj viu, percutant în tabletele sportive ale lui Fănuș Neagu, de studiat cu lupa la institute de limbă și folclor. Am văzut finala Mondialului din 1994 comentată de renumitul Barry Davies. La începutul anilor 2000, am prins și o mulțime de alte transmisiuni de calitate din Vest. Toți acești oameni lucrau pentru publicul larg și nu puteau fi învinuiți de elitism. Dar asta nu-i împiedica să cultive și să promoveze un limbaj coerent și să lase posterității expresii memorabile. Azi însă, în spiritul nătâng și faceboocizat al vremii, mi-e dat să citesc articole scrise infect, cu formule bătătorite și deja irelevante, sau, în Occident, scrise într-un limbaj robotizat, fără un pic de vlagă în el și frumos ca un proces-verbal. Dar mai ales mi-e dat să aud, cam de peste tot, o vorbire fără acorduri (nu doar gramaticale, ci și logice), cu fraze fără început și sfârșit, slab conectate la ceea ce se întâmplă cu adevărat pe teren și în care dominantă e obsesia pentru salariile și transferurile jucătorilor, mai puțin pentru schemele tactice în desfășurare. Și nu ar fi o tragedie dacă am ști sigur că lumea care îi citește și îi ascultă pe acești jurnaliști gândește și vorbește altfel. Mă tem însă că se regăsește în totalitate în acest haos al minții și al gurii.