Prizonierul Alexei Marinat (24.05.1924 – 17.05.2009)

Prozatorul Alexei Marinat s-a născut în stânga Nistrului, în satul Valea Hoțului. Participant la cel de-al Doilea Război Mondial, este arestat la 27 mai 1947 și condamnat la zece ani de detenție pentru că, în perioada 1946-1947, a scris un jurnal intim, intitulat „Eu și lumea” (trei caiete mari de 158, 107 și 192 de pagini. Este deținut nouă ani într-un lagăr din Siberia, fiind eliberat pe 5 noiembrie 1955 și reabilitat de Tribunalul Militar din Odesa. Alexei Marinat reușește să-ți recupereze jurnalul confiscat în 1947 abia pe timpul lui Gorbaciov. În 1991, publică fragmente în volumul „Scrieri alese” (Editura Hyperion), apoi le va relua în „Eu și lumea. Jurnal de detenție” (Editura Uniunii Scriitorilor, 1999), în „Călătorii în jurul omului” (Prut Internațional, 2004) și în „Eu și lumea” (Cartier, 2017).

După forțarea Dunării la Bratislava, ne-am mutat cu frontul pe teritoriul Austriei. De trei zile se duceau lupte pentru un castel ce se afla pe un dâmb înalt. Numele castelului nu-l mai țin minte, dar, în cazul de față, nici nu e nevoie.

La un moment dat, doi cercetași îl aduseră prizonier pe un ofițer german cu insigne de artilerist pe petlițe. Ofițerul, un băiat de vreo douăzeci de ani, era frumos la chip și îmbrăcat în haine noi, turnate pe el, cu decorația „Crucea de Fier” la gât.

Castelul era încercuit din trei părți de trupele din brigada noastră de artilerie antitanc, și cercetașii l-au capturat, ca prin minune, anume din partea ce era apărată de nemți. Ofițerul german se ținea mândru, și, mă rog, avea de ce.

– Cine ești dumneata? – l-a întrebat leitenantul rus Rojkov, comandantul plutonului de cercetași.

– Loitnant fon Noerbach! – a răspuns prompt și cu un fel de fală și semeție, fiindcă prefixul „fon” indica apartenența la un neam nobil de grofi sau conți.

Comandantul plutonului de cercetași Rojkov mă privi cu un fel de curiozitate și ironie ca și cum eu i-aș fi dat gradul de locotenent acestui ofițer german. Cunoșteam puțin limba germană, o învățasem cinci ani în școala medie.

– Să-l trimitem prin escortă la comandamentul brigăzii, i-am propus comandantului de pluton.

– Să-l împușcăm! – zise Rojkov.

– După legile internaționale nu avem dreptul să împușcăm prizonierii, mai ales că nu ne aflăm într-o situație excepțională, îi sugerasem lui Rojkov.

El se mai gândi o clipă, apoi zise:

– Să-l punem atunci să facă dragoste cu iapa asta moartă… făcu Rojkov și râse. Alături, era răsturnată la pământ o iapă de la care aducea a duhoare de cadavru împuțit.

– Uite ce-i, domnule fon Noerbach sau cum ești acolo…, trebuie să faci dragoste cu iapa asta, și, atunci, îți dăm drumul. Altfel, te împușcăm!

I-am tradus neamțului, cum am putut, dar, în sinea mea, mă îngrozisem, însă groaza asta îmi trecu repede, crezând că e o glumă a lui Rojkov.

– Întâi, o săruți în bot…. îi explică Rojkov. Apoi – toate celelalte, o să vedem…

Loitnantul german, frumos ca bărbat, și cu o ținută impecabilă, om din neam nobil – se îngrozi de ceea ce auzise.

– Dar e rânjită și puturoasă… – zise ofițerul german cu greață despre iapă.

– Așa e și războiul: rânjit și puturos! – confirmă și leitenantul Rojkov.

– Ah, mein Gott! – spuse cu lacrimi în ochi fon Noerbach. Dar Rojkov îl înțelese altfel.

– Gut, gut! – zise Rojkov la cuvintele neamțului care însemnau: „O, Doamne!”

Ofițerul german se iută spre mine ca la ultima salvare, dar eu nu puteam să-l ajut cu nimic, vorba ceea: la război ordinul se execută, nu se discută!…

– Fă ce ți se propune, domnule locotenent, i-am spus neamțului, altfel ai să fii împușcat pe loc. Dar, în cele din urmă, numai dumneata ai dreptul de a alege: moartea ori rușinea! – i-am sugerat eu.

Leitenantul Rojkov scoase pistolul din toc. Neamțul își dădu bine seama ce-l așteaptă. Se duse în fața iepei ucise, se lăsă în genunchi și o pupă pe bot.

– Acum, ascultă aici, fon Noerbach! – îi ordonă leitenantul Rojkov. – Te dai la spatele iepei, îi ridici coada și o pupi sub coadă!

Toți care eram acolo din plutonul de cercetași râserăm, crezând că e o glumă a lui Rojkov. Dar, de fapt, el era cel mai mare în grad acolo, deci avea dreptul să comande ce-i trăsnea în cap.

– Șnel, șnel, că n-avem timp! – îi ordonă Rojkov.

Luptele continuau, tunurile noastre băteau asupra unei baterii germane de antiaeriană, ce avea tragerea directă asupra infanteriei noastre care nu putea să înainteze.

Leitenantul Rojkov trase un foc de pistol, în sus, și-l forță pe neamțul fon Noerbach să se lase în genunchi la coada iepei și să facă ce i se ordonase.

Apoi, leitenantul rus Rojkov îi spuse să plece la ai săi, cu medalia „Crucea de Fier” la gât…

– Să le spui la ai tăi de ce ți-am dat drumul! – îi explică leitenantul Rojkov. Să-i transmiți și lui Hitler că o să pățească tot așa!

Toți am râs, l-am fluierat pe locotenentul german fon Noerbach.

Dar el se ducea spre ai săi, tot uitându-se în urmă, dacă nu încearcă rușii să tragă în el, și, repede, dispăru după dâmbul ce mai aparținea nemților.

Mult timp mi-a stăruit în memorie acest caz, dar nu l-am folosit niciodată, nicăieri. Și iată că i-a venit vremea să-mi amintesc de el…

…Din copilărie cunosc orașul Odesa. Prima dată, m-a condus la tabăra de odihnă pentru copii „Artek” de la Luzanovka de pe litoralul de est al orașului subdirectorul școlii, Vasile Matieț. Eram elev eminent și se dăduse o singură foaie pentru tot raionul Valea Hoțului. Era în anul 1936.

Pentru prima dată, când am văzut marea, încă de departe, am rămas fascinat, captivat, dar nici fascinat și nici captivat, ci, pur și simplu, răpit de o altă lume, cucerit de o altă realitate, smuls din viața pe care o trăisem până atunci și mutat într-o altă lume, cu alte condiții, cu o altă mentalitate cu care o priveam.

Învățătorul meu, văzându-mă cum privesc marea, îmi spuse:

– Marea e o altă lume. Ea regenerează viața… dar, de multe ori, face din om sau erou, sau cadavru…

Acestea le țin bine minte. Pe urmă, am fost la Odesa de mai multe ori, chiar în copilărie: aveam acolo o mătușă – sora mai mare a mamei, care locuia lângă piața „Alexeevsk”. Soțul ei era preot. Iar mătușa Maria avea mult umor și era de o rară bunătate sufletească. La Odesa, după cum am mai spus, am fost de mai multe ori. De la gara noastră Mardari, de lângă Kotovskul din Ucraina, făceam patru ore cu trenul până la Odesa. Tot la Odesa am fost și judecat de către Tribunalul militar de interne din care făceau parte trei persoane. La așa-zisul proces, care a durat 5 minute, am fost întrebat: dacă voi mai scrie așa ca în jurnalele intime „Eu și lumea”, la care am răspuns categoric: „Da!”.

Soarta mi-a fost pecetluită pe loc: 10 ani de închisoare cu un regim din cele mai severe și cinci ani – privare totală de drepturi, de fapt – pentru toată viața! Dar asta nu m-a înspăimântat, tot așa cum nu m-aș teme să declar azi, în biserică, că nu cred în Dumnezeu. Cred într-o putere supranaturală, cosmică, cred în Isus Hristos, care a fost o persoană istorică și s-a ridicat pe cruce pentru izbăvirea omenirii de la sclavie și nedreptate. Și, prin asta, se înalță și mai mult în ochii mei.

Dar, stând la închisoarea din Odesa, mă pomenesc într-o zi, cu un colet adus de mătușă-mea Maria. În colet erau și colaci. Și, atunci mi-am dat seama că soțul ei, adică unchiul Avram, mai lucrează preot. Rozând din colac, mi-am zis: „Se mai află în prizonierat unchiul meu Avram!”. Dar definiția că preotul, unchiul meu Avram, este prizonier, a venit de mai demult, din timpul războiului, când, fiind odată în ospeție la noi, i se destăinui tatălui meu, la un pahar de vin:

– Înțelegi, Romane, am umblat mult timp fugar, după revoluție, ba prin Kiev, ba prin Odesa… Știi că am fost ofițer în armata țaristă și n-am reușit să mă refugiez după graniță, ba chiar nici n-am vrut. Și au pus mâna pe mine. Mi-au spus: „Ori te împușcăm, ori colaborezi cu noi!”. Și m-au făcut preot. Cunoșteam câte ceva din profesia asta fiindcă tatăl meu a fost preot. Și mi-au impus să le scriu regulat despre toate spovedaniile care mi se făceau la biserică de credincioși. Și o făceam, Romane, îți mărturisesc.

„Ești prizonierul nostru – mi-au declarat organele de securitate. – Ori faci ce-ți spunem, ori te împușcăm. De fapt, demult trebuia să te împușcăm!”

– Toți am fost prizonieri ai unor circumstanțe, ai unor situații stupide în care am căzut… spuse și tata.

Eu ascultam destăinuirea unchiului meu Avram din altă cameră, prin ușa întredeschisă, și nu le prea înțelegeam pe toate. Abia, acum, după război, stând în închisoarea din Odesa și rozând din colacul adus de mătușă-mea Maria, mi-am spus: „Uite-l pe prizonierul locotenentul german fon Noerbach!”.

Era și unchiul Avram un bărbat frumos la chip, avea o ținută impecabilă și-i venea greu a dosi sau a-și camufla apartenența la casta ofițerilor ruși ai armatei țariste. Și a devenit prizonier al unei situații stupide, al unor circumstanțe care l-au îngenuncheat și l-au forțat să renunțe la firea omenească, la ceea ce-i normal și natural într-o societate cu univers uman, l-au pervertit și i-au mutilat sufletul… Doamne, cât de mult se asemăna acum unchiul cu prizonierul german, locotenentul fon Noerbach!

• …Acum, când văd că apare în biserică, cu lumânarea în mână și-și face semnul crucii, câte un fost membru al comitetului central al comuniștilor din fostul pcus, îmi zic: „Uite, încă un prizonier, încă un ofițer Noerbach!…”. Dar este și o diferență, fiindcă acești foști membri ai comitetului central al pcus fac dragoste cu iepe moarte nu fiind amenințați cu moartea, ci fiind atrași de circumstanțe anumite, o fac benevol, din conjunctură, pentru a induce lumea în eroare, pentru a-și face carieră politică… ceea ce este mai dezgustător decât procedeul prizonierului fon Noerbach!