Prețul fricii

A curs deja multă cerneală pe tema Protasevici. Cred, totuși, că unele accente trebuie puse din nou, iar unele observații, reluate, pentru a pricepe mai bine și ceea ce s-a întâmplat în aeroportul din Minsk, dar și ceea ce se întâmplă cu lumea din jur, care îngăduie asemenea barbarii în inima Europei.

Occidentul s-a indispus nevoie mare. Bielorusia e un ghimpe în fundul vanității și automulțumirii liderilor europeni, întrucât bat’ka pune de fiecare dată câte o pată urât mirositoare pe marile lor strategii și planuri pentru viitorul luminos și verde, ca într-un părculeț de azil, al continentului. Măciuca lui Lukașenka semnalează fără greș problemele reale ale Europei, e un indicator pus parcă de providență în Estul Europei special pentru cei care își închipuie că marea provocare a viitorului e lupta cu centralele pe gaz individuale. Adevărul e că de la Putin și Lukașenka până la alde Orban și Erdogan e o aruncătură de băț. Mai exact, de bâtă – cine nu înțelege acest lucru și crede în continuare că bubele acestea, mai mult sau mai puțin purulente, se vor resorbi de la sine, se înșală amarnic. Sancțiunile Vestului împotriva satrapului de la Minsk, de ieri și de azi, sunt de tot râsul: dacă campania de pedepsire a regimului din Bielorusia se va încheia doar cu restricțiile de zbor pentru Belavia și cu sancțiuni economice formale, data viitoare Lukașenka nu va așeza avioanele pe piste, ci le va doborî pe de-a dreptul. În buna tradiție moștenită de la alți mari specialiști în deturnarea și detonarea avioanelor civile, începând cu nobeliatul luptător pentru pace Yasser Arafat și terminând cu spiritul poate cel mai înrudit al lui bat’ka, inubliabilul Muammar Gaddafi.

Își freacă mâinile de bucurie doar Putin și ortacii, căci Aleksandr Grigorievici nu are timp pentru satisfacții: el își vede mai departe de treaba lui sângeroasă. Iar la câtă opoziție are, nu își împlinește el somnul degrabă. Vladimir Soloviov, una dintre portavocile Kremlinului, deghizată în jurnalist, a văzut în dictatorul bielorus o autentică prevestire, augurul noii Eurasii. Și asta e cam tot ce trebuie să știm despre umanismul celor care conduc destinele Rusiei și îl sprijină, moral și nu numai, pe pahanul-coleg de la Minsk.

Mai e ceva ce nu se prea spune acum: Lukașenka beneficiază încă de un larg sprijin popular. Ce e la mijloc, frica sau oportunismul, nu se știe, dar totul se derulează după scenariul pe care l-au urmat și alte popoare care au fost de acord să plătească cel mai scump preț pentru iluzia „stabilității“: libertatea. Mai devreme sau mai târziu, „mâna de fier“ care „mătură străzile“, „asigură salarii decente“ și „îi bagă la zdup pe huligani“ începe să lovească nemilos în chiar beneficiarii acestei bunăstări și fericiri de mucava. E lucrul pe care nu-l înțeleg nici moldovenii noștri. Ce s-a întâmplat cu cele aproape 50% din alegătorii care îi acordau vot de încredere repetat lui Voronin, inclusiv după mizeria din 7-8 aprilie 2009 (de-a mirării că am scăpat atât de „ieftin“ atunci, spre deosebire de bieloruși – o fi de vină firea ceva mai blândă a „lupului“ nostru, cine știe)? Au învățat oare vreo lecție? Nu și-au redistribuit ei oare apoi voturile „puilor“ pe care i-a prăsit Marele Sur? Și nu vine oare acum acesta în ajutorul progeniturilor sale, spre marea încântare a celor care tânjesc după „epoca de aur“ Voronin?

Cazul Protasevici, ca și multe alte cazuri similare din Bielorusia de ieri și, din nefericire, din cea de mâine, revelează prețul adevărat pe care îl are frica într-o societate. Frica de a-și trăi viața pe cont propriu, frica de libertate, frica de responsabilitate. E o consolare slabă pentru bieloruși să creadă că KGB-ul lui Lukașenka a lovit doar într-un blogger. Unda de șoc are nevoie de timp ca să se propage. Să nu fie însă prea târziu, după ce îi va izbi, cu înmiită putere, pe toți.