Omul-orchestră, Valentin Dînga, ar fi împlinit anul acesta 70 de ani

Nu aveam cum să știm că băiatul care rămăsese repetent pentru un an în clasa noastră (eram într-a VIII-a a Școlii Speciale de Muzică a Conservatorului, pe atunci „E. Coca”), acel coleg mătăhălos și acneic, dar iute la pianul clasei, din care explodau bombe jazzistice transformând recreațiile noastre, cu scaunul în ușă, în teren de dans (inclusiv pe bănci), atunci, în adolescență, nu aveam cum să știm că acel improvizator delirant, că acel Valentin Dînga va fi – și chiar foarte curând va fi! – artistul pianist, clapist, jazzmanul și compozitorul atins de geniu ce va da naștere la o operă imensă: compoziții instrumentale și orchestrale, fantezii pentru orchestra simfonică, muzică pentru orchestra simfonică și cor, lucrări pentru orchestra symphony-jazz, cu diferite instrumente solistice, muzică de film, de teatru, cântece, unele dintre ele („Ce-aș fi fost”, cu Ștefan Petrache, sau „Blues la mare”, cu Angela Bucico) rămase pentru totdeauna în patrimoniul șlagărului național. O operă pe care Valentin Dînga a lăsat-o posterității, grăbit să părăsească această lume la doar 63 de ani.

În 1967, noi, colegii lui, studiam disciplinat și asiduu teoria muzicii și instrumentul („specialitatea”, cum se spunea pe atunci), în timp ce Valentin, exmatriculat pentru „provocarea dezordinii” (ce impietate să cânți jazz la o școală academică a Conservatorului!), se lansează fulgerător, la numai 17 ani, în oceanul muzicii concertistice, navigând temerar și chiftind de talent, de idei, de inspirație pe cele mai diferite nave, întâmplate sau acostate în zbuciumul căutărilor lui febrile.

Conduce, dirijează, semnează aranjamente pentru formația lui Efim Bălțeanu a Filarmonicii din Chișinău; își înregistrează primele cântece cu Orchestra Radioteleviziunii Unionale din Moscova (solist fiind un alt rebel, Ștefan Petrache, exmatriculat și el în libertate pentru „purtare neconformă” cu regulile școlii), prilej de a fi observat și ambarcat în turneele faimoaselor „Poiușcie ghitarî” din Leningrad (director muzical, clapist, autor de noi cântece și aranjamente), cu care străbate întreg URSS-ul și o parte a Europei; pe valul succesului său, mai apare și faimoasa Edita Pieha, vedeta care-l ia la timona ansamblului ei ca să-i scrie cântece, aranjamente, să-i dea strălucire spectacolelor ei și ceva din exuberanța și nebunia tinereții lui.

Are doar un pic peste 20 de ani, dar aproape tot ce-și poate dori un artist: succes, săli de concerte, colaborări prețioase, acumulări de experiență, înregistrări, turnee, surse de existență. Firește, nu mai are nevoie decât episodic de Colegiul de Muzică „Șt. Neaga”, doar mult mai târziu absolvă Institutul de Arte și este primit cu brațele deschise în Uniunea Compozitorilor (Președintele Uniunii, Ghenadie Ciobanu: „L-am primit în Uniune ca o excepție, nu absolvise compoziția, dar era compozitor, un compozitor autentic.”).

Cu acte în regulă sau exmatriculat, el oricum și oricând se abandonează destinului său, atmosferei ce-i dă respirație, sângelui ce fierbe în el și-l cheamă să-i dea glas, substanță și armonie – muzica.

Jazz-ul marca Valentin Dînga 

De fapt, viața lui Valentin Dânga răbufnește, se alimentează și ia neabătut expresia a ceea ce, mult mai târziu, avea să definească muzicologul Zinovi Stolear, pe vremuri profesorul lui de armonie la „E.Coca”: „Nu aveai ce să-l înveți pe Valentin Dînga, totul, dar absolut totul de ce are nevoie un muzician și un compozitor îi era hărăzit din plin de Dumnezeu”.

El însuși mărturisește, într-un interviu, că „această muzică ce dădea din mine era ceva absolut nou și-mi aparținea doar mie”. Într-adevăr, în concertul pe mai multe voci ale acelei epoci, „Noroc”-ul lui Mihai Dolgan deschizând calea lor pe urmele rock-ului stil „Beatles”, ascensiunea muzicii lui Eugen Doga, furorii provocați de Ștefan Petrache, Ion Suruceanu, de șlagărele lui Anatol Chiriac lansate de Sofia Rotaru, în acest curent nou, proaspăt și masiv, muzica lui Valentin Dînga este, într-adevăr, „ceva absolut nou”.

Faimosul Blues la mare, senzual, pliat perfect pe conturul și seducția blues-ului ce invită la dans (la fel și pe frumusețea și carisma interpretei, Angela Bucico), sau (mai degrabă unul lent decât „obosit”, când e pus pe vocea energizantă a Galinei Gherman), sau piesele orchestrale Adio, Odessa, cu o melodie reluată rând pe rând, non-stop, fantezist, jazzistic, de timbrul diferitelor instrumente solistice sfârșind într-un tutti orchestral, sau Fantezia de iarnă implicând un spectaculos episod solistic al percuției, ori Nostalgia plutind pe frumusețea melodiei pianului solo, sau Ultima frunză zburând pe rotocoalele saxofonului solo, sau Ritmurile planetei – toate aceste pese, înregistrate, încă în anii ’70, de Orchestra symphony-jazz a Radioteleviziunii din Moldova, în unele dintre ele cu Valentin Dînga – clape*, au un singur impuls și o singură obsesie creativă: jazzul.

E nouă, într-adevăr, această muzică în peisajul muzicii ușoare de la noi, e muzica marca Valentin Dînga. De fapt, nici Blues obosit muzică ușoară nu pot fi numite unele din creațiile sale, Concerul său pentru saxofon (are câteva asemenea Concerte) respectă forma clasică în trei părți, dar stilul, modernitatea viziunii, orchestra adusă în extaz în episoadele dinamice, vocile orchestrale și saxofonul solo purtate prin toate zonele misterioase (și prăpăstioase!) ale fanteziei sale, tot excesul acesta de inspirație nu este altceva decât jazz pursânge. Un jazz al secolului XX, cu un implant original instituit, la acea oră, în spațiul estetic de la noi de Valentin Dînga.

Arta ca imbold înnăscut

Nu se limitează aici, e atras, concomitent, și de muzică big band, pentru care are nevoie de o orchestră. O fondează, o dirijează și o alimentează cu propriile compoziții la Centrul Tineretului din Chișinău (o clădire, forfotind altădată de evenimente, a ajuns astăzi o ruină…). Dar nu, nici big band-ul nu este de ajuns, Valentin Dînga vrea mai mult, vrea dimensiune, vrea proporții, sonoritate amplă și consistentă, vrea altă amplitudine pentru muzica sa.

Supraponderal așa cum este, neogoit și frenetic, grăbit să vină cu torța aprinsă a ideilor sale, el apare în fața spectatorului său cu o nouă Orchestră symphony-jazz „Bucuria”. Formal, e a Filarmonicii, dar este exclusiv a creatorului ei, care încearcă să ocupe, poate, prea devreme pentru urechea, deprinsă cu șlagărul facil, a ascultătorului nostru, spațiul concertistic de la începutul anilor ’80.

Din acea perioadă va rămâne înregistrată o minunată piesă orchestrală pentru nai solistic și vocaliză, piesă în care suflul cald al melodiei în duo, zborul ei generos pe fundalul policromatic și discret al orchestrei simfonice atinge liber culmile celor mai cunoscute mostre ale acestui gen de muzică (doar că, spre norocul nostru și nenorocul lui Valentin Dînga, el nu se naște în SUA, ca James Last, autorul hitului Păstorul solitar pentru nai și orchestră, ca să devină la fel de celebru pe toate meridianele auditive ale lumii).

Atunci însă când nu mai are la dispoziție o orchestră (formația filarmonică se destramă, în ’83, după patru ani de existență), adoptă sintetizatorul și se identifică el însuși cu o orchestră. Multimanual, ca o orgă, și având sonoritatea fiecărui instrument și grup instrumental, această instalație masivă, multifuncțională, aproape miraculoasă în a sintetiza pânzele sonore venite, la fel de masiv și miraculos, dinspre creatorul lor, acest sintetizator devine de acum înainte instrumentul și orchestra de care Valentin Dînga nu se mai desparte niciodată.

E o artă să decupezi instrument cu instrument, sunet cu sunet, timbru cu timbru, nuanță cu nuanță, tact cu tact pentru a fi suprapuse, sintetizate, finalizate și a imagina – pentru că acesta este scopul final – un peisaj de Toamnă sau de Primăvară (ambele din ciclul Anotimpurile), sau o escapadă În vacanță, sau un Litoral, pe care îl pictezi fantezist (bineînțeles, cu elemente de jazz, într-un allegro nebunesc al pianului) și îl oferi generos ca un dans ce contaminează extazul tuturora (piese înregistrate și cu Orchestra symphony-jazz a Radioteleviziunii).

Se zice despre artă că e un imbold înnăscut care pune stăpânire pe tine și te transformă, cu timpul, în instrumentul său docil. E despre Valentin Dînga. Auzul lui absolut nu mai e agresat, eventual, de sunetul fals al unei gafe comise de un instrumentist neatent; el are la dispoziție sunetul perfect sută la sută emis de sintetizatorul cu care comunică, comunicând cu o întreagă orchestră, și astfel studioul său se umple de muzică așa cum o aude el.

„Muzica pentru mine nu e o profesie, e o necesitate, dacă vreți”, spune Valentin într-un interviu de la 2000, mărturisind dezarmant că, „în ultimii ani, nu câștig bani din creație, dar nu pot trăi fără muzică”. Și o concluzie imbatabilă, la fel ca viața lui: „Cu toate astea, vin în fiecare dimineață în studio și stau până seara târziu. Muzica e starea mea…”**

Existență devorată prin a crea și a trăi în muzică

Această stare de a fi a lui Valentin Dînga, una firească și constantă de a-și devora existența prin a crea și a trăi în muzică (și, am aflat, mai puțin din muzică) are, în anii ’90, un nou și inepuizabil ingredient: muzica de teatru și film. În stare perfectă, sintetizatorul-orchestră e la dispoziția sa, clapistul multimanual știe să scoată din el toate grupurile orchestrale, nu-i mai rămâne decât să-și dea frâu liber imaginației, expresiei ei sonore și să ofere scenariilor de teatru și film varianta sa sonoră.

Din puținele surse media desprindem că a semnat coloana muzicală la 25 de filme, printre care de ficțiune, documentare, științifice, de animație, și la 21 de spectacole teatrale, realizate, în special, împreună cu regretatul regizor Titus Jucov, la Teatrul „Licurici”. Spectacole „originale și ieșind din tiparele tradiționale, care s-au bucurat de un mare succes”, pentru care exigentul critic de teatru, Pavel Proca, are un cuvânt deosebit: „Dacă actorii se văd cu ochiul liber, Valentin Dînga se aude cu «urechea liberă».

Perfectă în ritm și rimă, variată în cadențe, nelăsând loc gol între expresie și fond, muzica sa pune în evidență cuvintele-cheie ale textului dramatic.” Sau: „Muzica lui Dînga devine unul din personajele centrale. Muzica și textul se întrețes hipnotizant, călăuzind tempo-ritmul, conținutul și forma”.

Acest „personaj” se află chiar în față într-o înregistrare de 40 de minute transcrisă digital și arhivată la Radio Moldova, e ghidul acțiunii din coloana sonoră la spectacolul Planeta de rouă, imaginat de Grigore Vieru/Titus Jucov pentru micul spectator de la Teatrul „Licurici”. Un spectacol muzical în care intervine în forță omul-orchestră și universul lui cosmic, miraculos, pentru a cuprinde cu o privire ingenuă, plină de iubire, frumusețea romantică a „Planetei de rouă” (sau, cum am numi-o în limbaj actualizat, o lume fără războaie, fără cataclisme ecologice, fără terorism, fără migrații disperate de popoare și fără pandemie) – o „planetă”-feerie, un vis al copilăriei transpus și sublimat, în toată splendoarea, de muzica lui Valentin Dînga.

Din alt racursi, muzicologul Victoria Tcacenco: „Muzica lui V. Dînga nu doar acompaniază sau subliniază unele momente din dramaturgie, dar creează – ca în orice operă de artă sintetică – un contrapunct, un plan semantic și simbolic propriu, influențând conceptul spectacolului și perceperea spectatorului”. Despre muzica sa de film (a colaborat cu studiouri din R. Moldova, Rusia, Ucraina, România) nu a rămas nicio referință și nici fragmente care să fi fost decupate și difuzate autonom în spațiul audiovizual.

Doar o înregistrare mai veche, cu Orchestra symphony-jazz a Radioteleviziunii, însoțind filmul „Orașul meu” din perioada în care nu avea încă la îndemână sintetizatorul (înregistrare păstrată și ea în fondul Radio), vine să anunțe un melodist generos, care își plimbă visarea sentimentală prin registrele timbrale ale instrumentelor solistice și ale grupurilor orchestrale (bineînțeles, pianul se află în prim-plan); „orașul” lui e liric, e romantic, în timp ce zvâcnetul lui viu și continuu, culminațiile în forță imprimă un echilibru ritmic și o dinamică policromatică, în antiteze, excursului lui muzical…

Nu am moarte cu tine nimic

Ce este astăzi muzica lui Valentin Dînga dincolo de arhive radio? Pe Youtube putem savura Blues la mare cu Angela Bucico, la fel și pe cel obosit, cu Galina Gherman, mai e și tulburătorul Nu am moarte cu tine nimic, pe vocea regretatei Ana Barbu; Chemarea casei părintești (apare și cu titlul Dorul de casă), lansată de Ștefan Petrache, e mereu reluată, uneori cu alți soliști, de mai multe posturi de radio, ca și patrioticul, aproape imnicul său Ce-aș fi fost; mai sunt aparițiile scenice, la radio sau tv ale Nataliei Barbu, cu care atât de mult i-a plăcut să se afle în tandem, pentru că e fascinantă, e coleric jazzistă ca și el (și ce dezinvoltură, ce voluptate incitantă, ce exhibiții vocale sucite și răsucite pe toate registrele sunt spectacolele de blues cu N.B. – V.D.!), iar tirajul celor două CD-uri (din păcate, doar două), cu aceeași Natalia Barbu, Victoria Lungu și muzica instrumentală, s-a epuizat demult.

CV-ul Valentin Dînga consemnează prezența muzicii sale la posturi de radio din Rusia, Ucraina, România, Letonia, Belarus, Israel, Spania. Posibil, din moment ce cântecele și piesele lui au luat premii și trofee la concursurile internaționale de la Mamaia, Bratislava, „Orfeul de Aur” din Bulgaria, Jurmala-Letonia, din Soci, Ialta și la toate competițiile și festivalurile de muzică ușoară din Chișinău, la unele fiind și membru al juriului. Și totuși…

Minunatele lui compoziții orchestrale nu au, acum, nicio orchestră gen André Rieu, nu sunt incluse în niciun repertoriu, nu au concerte fastuoase cu mii de spectatori care să le admire bogăția inspirației și frumuseții lor, iar aceste piese nu au fost niciodată editate și se păstrează doar în manuscris. Escapadele lui de altădată în SUA și Australia, acompaniindu-l pe Willi Tokarev, cântărețul favorit al emigranților ruși, trădează mai degrabă nevoia lui de a câștiga pentru existență, în timp ce autoritățile nu catadicsesc decât să-l onoreze cu medalia „meritul civic” sau titulatura de „maestru în artă”, apoi cu cea de „artist al poporului”; în 2002, se dumiresc, în sfârșit, să-i acorde Premiul Național.

Valentin Dînga nu a avut, în timpul vieții, cel puțin, o tradițională, prin aceste locuri, „seară de creație”, costurile nu erau de buzunarul lui, sponsorii prea mult de căutat, iar el nu avea timp decât pentru studioul său, pentru muzica ce „dădea” din el, pentru impulsul imperios de a-i da și el viață, din nou și din nou, viața lui, șirul zilelor lui scurtându-se, în final, ca o balzaciană piele de chagrin.

Între marile lui proiecte, a reușit, totuși, să se căsătorească, încă de tânăr, cu Tania Codreanu, atunci redactor muzical radio, o căsnicie care a durat 40 de ani, lăsând în urmă o frumoasă amintire: „La fel ca personajul din povestea lui Andersen, care adună din cristale salvatorul cuvânt „eternitate”, Valentin știa să potrivească, lego cu lego, un magic liant în relațiile noastre – dragostea.” Emblematic pentru autorul Planetei de rouă, pentru fervoarea inspirației lui ce exaltă iubirea, frumusețea femeii, meleagul lui (sau, așa cum invocă el într-un cântec, cu vocea lui Ștefan Petrache, „Țara mea!”), la care mereu se întoarce, viața așa cum este ea, în ritm alert, învăpăiat, adesea sufocant, dar tonic și energizant ca și muzica sa.

„Formidabil!”, ar fi exclamat Grigore Vieru aflat pe patul de suferință și ascultând, după mai multe căutări, o înregistrate cu ceea ce avea să devină pe versul său, muzica lui Valentin Dînga și vocea Anei Barbu Nu am moarte cu tine nimic, o compoziție de respirație cosmică, răscolitoare și răzvrătitoare, lansată – ca o premoniție – nu cu mult timp înainte de dispariția celor trei.

Valentin Dînga se naște la 14 iulie 1951 în satul Mândrești, r-l Telenești, și se lasă răpus de „boala regilor”, cum e numită podagra, la 27 februarie 2014. A fost însă rege în toate ipostazele vieții sale agitate de compozitor și artist, coroana, aura lui de talent și de haruri divine nu a îndrăznit s-o coboare încă nimeni. Nici timpul.

Recviem-ul monumental și sfâșietor, pe care l-a scris pentru omul-orchestră (și nu numai), are și clopot, și orgă, și freamătul viu al orchestrei, e mai degrabă un imn dedicat ființei umane, geniului ei creator decât un lamento. De bună seamă, îi plăceau imnurile, se asimila cu măreția lor, avea mai multe, printre ele unul dedicat faimosului oraș subteran de la Mileștii-Mici și puterii bahice a licorii moldovenești, altul a încurajat echipele noastre perdante de fotbal. În stilul lui patetic și monumental, a orchestrat și Imnul de Stat al „Limbii noastre”. Când te ridici în picioare, cu pietate, să-l asculți, știi că în solemnitatea lui majoră, în triumful spiritului lui invincibil, în perenitatea frumuseții lui pulsează și inima celuia care a fost Valentin Dînga, omul-orchestră care a cuprins cu geniul lui orizontul de necuprins al vieții.

*Îi aduc sincere mulțumiri operatorului Departamentului Patrimoniu de la Radio Moldova, dna Liuba Șișcanu, care mi-a pus la dispoziție, pentru a fi (re)ascultate, mai multe înregistrări din fondul Radio cu muzica lui Valentin Dînga.

**Citatele folosite în text sunt extrase din presa timpului: ziarul „Mesagerul”, revistele „Teatru” și „Arta”.