Vremea întrebărilor

Picătura care a făcut diferenţa pe piaţa evoluţiei speciilor au fost întrebările. Nu munca, ci curiozitatea (umană, da) l-a creat pe om. Munca, pe care marxiştii o dădeau drept pas decisiv, nu e apanajul oamenilor, aici ei sunt concuraţi serios de cai, furnici şi alte albine. Pe când întrebările i-au asigurat umanităţii nu doar saltul calitativ într-o fază asumată şi conştientizată, ci şi eterna evoluţie.

Fenomenul poate fi demonstrat şi invers: când, la etape avansate ale civilizaţiei, oamenii dintr-un anume spaţiu geografic/ politic încetau să-şi mai pună întrebări, timpul se oprea pentru ei. Lumea din jur se dezvolta; curiozitatea şi dorinţa de a explica de ce unele lucruri se întâmplă şi altele nu contribuiau la schimbări, uneori radical diferite. Paradigmele stagnării încă mai sunt reluate intermitent cu eticheta „stabilitate”. Actuala Coree de Nord (ca şi URSS-ul de ieri) e modelul perfect al lumii care nu îşi pune întrebări (şi căruia i se interzice să întrebe).

Întrebările sunt deranjante, ele ne scot din zona de confort şi de autosuficienţă, ne pun mereu în faţa modelelor avansate (şi, mai mult, ne dau de înţeles că nici modelele avansate nu sunt perfecte). Când nu te întrebi, totul e simplu. Dacă nu te întrebi, le ştii pe toate. Tot greul începe de la întrebări, dar tot ele sunt şi singura soluţie, dacă nu vrei să rămâi încremenit în faţa provocărilor unei lumi în mişcare. Pe cine să mizezi? Cine este sincer şi – mai ales! – cine e capabil de a influenţa cursul inert al prăbuşirii în cascadă? Aceste întrebări generale, ale societăţii, atunci când vine vremea alegerii, se acutizează şi devin foarte concrete (uneori, disperate şi nerăbdătoare). Nu sunt garanţii ale schimbării calitative, dar, alăturate faptelor anterioare ale protagoniştilor, pot să ne dumerească mult mai mult decât retorica acestora.

Ca adept al unei echipe anume sau ideologii anume, mă întreb cine va intra în parlament („am văzut listele electorale şi am devenit, subit, indecis”, scria recent un jurnalist)? Sau: ai noştri ce şanse au? Ca fan absolut, i-aş putea vota pe ai mei din principiu, chiar dacă ei nu vor avea majoritate şi vor fi nevoiţi să se alieze cu nu ştiu care netoţi, fie vor rămâne în opoziţie „constructivă” sau nici nu vor trece pragul. Însă ca alegător-beneficiar conştient şi interesat al sistemului politic, întrebarea mea e: cu ce ne vom alege, noi, toţi, după asta? Ce fel de politică vom avea? Cine va face dureroasele dar necesarele reforme, menite să construiască, să dezvolte, nu doar să împartă pomeni? Cât de credibili vom fi noi, toţi, indiferent de cât de deştept a fost fiecare în ziua scrutinului? Cum ne vom împăca cu partenerii care investesc realmente în noi?

Cât de departe au mers, d.e., cei de la PAS în calculele privind prognozele viitorului scrutinului şi şansele potenţialilor aliaţi? Lista lor demonstrează un stomac electoral omnivor, un fel de imposibil partid al tuturor, de la unionişti la statalişti-beton sau la nostalgici după URSS, de la marxişti la liberali. O listă „reprezentativă”, nu „meritocratică”. Care le va fi politica reală? Cât de sincere le vor fi relaţiile cu Bucureştiul? Cât de insistenţi şi consecvenţi vor fi ei în relaţiile cu Rusia, tot mai agresivă, şi cu regimul de la Tiraspol? Cine va da alarma şi va cere evacuarea armatei de ocupaţie? Care este discursul limpede şi pe înţelesul meu al PAS în acest sens? Pe de altă parte, AUR şi PUN nu ar trebui cumva ca tocmai ei să-şi focalizeze discursul pe această problemă geopolitică, în loc să bată în PAS? Cum va fi aici, la Chişinău, unde AUR (de Moldova) declară că e partid proeuropean, pe când confraţii lor de la Bucureşti sunt în opoziţie faţă de partidele proeuropene? Ce se va întâmpla dacă AUR va pune condiţii inacceptabile la formarea alianţei proeuropene? Cine îşi va asuma responsabilitatea pentru eşecul coaliţiei?

Nu se încheie acest val de întrebări (eu doar le reproduc, nu le inventez), că vin, în cascadă, altele: pe cine mizează PAS ca potenţial aliat? Sau: de vreme ce unioniştii nu pot fi împreună (fie şi din motivul că electoratul unionist e foarte diferit), pe cine mizăm? Care va fi contribuţia concretă în legislativ a unui grup unionist modest ca număr? Va repeta isprava, răsuflată deja, a PPCD şi PFD? Dincolo de campanie şi dincolo de votul meu – cu care, iată, în sfârşit, am şansa să mă răzbun pe toţi! – ce se va întâmpla? Cu ce mă aleg eu? Rezultatul final depinde, desigur, de politicieni. Ei ştiu în ce aventură s-au lansat, ei îşi calculează şansele, succesul e în mâinile lor. Şi vina, în cazul insuccesului, tot a lor va fi…

Ei, bine, dar ei îşi pun oare întrebări?