Sub zodia nucleară a Cernobîlului. La 35 de ani de la catastrofă

613
0

„Razele de un licăr fantasmagoric ale unei lumini contaminate, purtătoare de moarte, făceau ca obiectele din jur să arunce niște umbre mișcătoare, ce îmi apar în amintire atât de hidoase acum, și care păreau atât de fascinante atunci”.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

(Din amintirile unui martor la stingerea incendiului de la reactorul Blocului energetic nr.4, Cernobîl)

Potrivit unor doctrine oculte antice, semnul zodiacal al Scorpionului este expresia introducerii în ordinea cosmică – pentru prima dată de la crearea de către Divinitate a Universului – a unui principiu purtător de moarte. Principiu care este simbolizat prin înțepătura mortală a scorpionului și care se poate dovedi fatal pentru tot ce a prins formă materială, însă care în același timp poartă și calități de remediu, servind drept cauză a renașterii spirituale. Asta în cazul în care omul va aborda cu întreaga lui ființă opțiunea Mântuirii. Opțiune împlinită ulterior pentru întreaga omenire prin Jertfa și Învierea lui Hristos.

Deflagrația

Prima explozie zgudui clădirea la ora 1 și 23 de minute şi 40 de secunde. Era clar că s-a întâmplat ceva grav, însă nimeni din specialiștii prezenți la serviciu – fizicieni, ingineri, doctori habilitați – nu știa ce anume. Peste 18 secunde de la răbufnirea primei deflagrații veni cea de-a doua, devastatoare și ucigătoare de orice urmă de speranță. Capacul din beton cu o greutate de 20 de tone ce acoperea reactorul într-o clipită parcă fusese suflat de vânt. Zona activă a blocului energetic a fost distrusă într-o fracțiune de secundă, fiind deteriorate sala de maşini și sistemele de protejare a mediul ambiant. Era 26 aprilie 1986.

…Timp de o săptămână, norul de substanțe radioactive afectă întregul glob. În câteva zile, depășind hotarele URSS, nivelul ridicat de radiație își făcu simțită prezența în Peninsula Scandinavă, precum și în România, Polonia, Austria, Germania, Elveția, Italia. La începutul lunii mai, zdrențele norului radioactiv, ce-și vărsa viscerele peste o lume care abia dacă își dădea seama de amploarea catastrofei, au atins Belgia, Olanda, Franța, în scurt timp cuprinzând întreaga Europă. Apoi veni rândul țărilor asiatice din Orientul Apropiat: Turcia, Israel, Siria ș.a. La începutul lunii mai despre conglomeratul aerian îmbibat de radiație ce le afectă propriul teritoriu au anunțat India, China, Japonia, Statele Unite ale Americii, Canada, deși autoritățile Uniunii Sovietice mai țineau în secret acest accident.

Incendiul la stația din Cernobîl a durat timp de 10 zile, substanțele radioactive acoperind oraşul Pripeat, locul de reședință al lucrătorilor stației, situat la 7 kilometri de epicentrul purtător de moarte, şi multe alte localităţi din apropiere. În atmosferă au nimerit 50х10(6) Curie de radionuclizi, contaminând organismele vii și mediul ambiant cu izotopi de iod-131, cesiu-137, stronțiu-90, cesiu-134, elemente transuraniene: plutoniu-238, -239, -240.

Morbul minciunii și la Chișinău

În primele săptămâni după accidentul nuclear, guvernarea sovietică a dat dovadă de o tăcere criminală, ulterior trecând la dezinformare. Populația în toată țara – inclusiv în Kiev (oraș aflat la aproximativ 100 de kilometri distanță de epicentrul dezastrului atomic) și în Chișinău (circa 500 km) – a fost scoasă în stradă la paradele de 1 și 9 mai. Oamenii astfel își pierdeau în neștire sănătatea și speranța de viață. Iar cea mai sensibilă categorie, din punct de vedere fiziologic, la asaltul radioactiv sunt copiii. Pare straniu acest lucru, însă organismul cu cât este mai bătrân, cu atât este afectat mai puțin. Însă la dozele din primele zile nu putea rezista nimeni…

Primul a decedat unul din operatorii stației, în dimineața aceleiași zile. Altul și-a găsit odihna veșnică sub dărâmături, n-a mai putu fi scos, împreună cu 200 000 de tone de deșeuri radioactive ce au rămas în incinta sarcofagului. Despre aceste lucruri avea să se afle mut mai târziu. Iar atunci minciuna domnea peste tot. Era proliferată începând de la factorii de decizie, la nivel de guvern, până la cei care intrau direct în contact cu populația. Chiar și rudele primilor pompieri au fost mințite, spunându-li-se să plece și să aducă haine în schimbul celor arse în incendiu. Între timp, în lipsa soțiilor, salvatorii contaminați au fost îmbarcați în avion și expediați la Moscova.

Mai întâi, medicii ziceau că acești pompieri s-au otrăvit cu gaze. Nu știu, poate vorbeau așa fără niciun gând ascuns, în necunoștință de cauză. Nimeni nu știa atunci ce este radiația. Fără miros, gust, culoare, fără niciun impact fizic nemijlocit. Însă simptomele erau groaznice: în scurt timp fețele pompierilor s-au umflat într-atât, încât li s-au astupat ochii. Greața permanentă trecea în vomă. Își pierdeau permanent cunoștința. După o zi de la avarie nu mai puteau mânca. Apoi picioarele li s-au umflat într-atât încât nu mai încăpeau în încălțăminte. Aveau permanent febră, în jur de 40 de grade. Peste câteva zilele organele interne erau atât de inflamate, că nici nu mai puteau vorbi – limba era umflată și nu-i mai asculta. Într-o săptămână au decedat cu toții. Apoi au început să se îmbolnăvească și să moară infirmierele și medicii care îi îngrijeau…

Kievul până la urmă nu fusese evacuat, deși un plan în acest sens exista. Schimbarea direcției vântului, care mână spre Nord-Vest de la oraș norul mustind de radiație, îl salvă de o pustiire iminentă. Orășelul Pripeat însă, care fusese construit special pentru lucrătorii stației de la Cernobîl, a fost evacuat într-un timp record până la ultimul om. Apoi veni și rândul localnicilor din satele situate în proximă vecinătate de locul exploziei. Când adevărul nu mai putea fi ascuns, statul sovietic a luat decizia să fie creată o sonă de 30 km de la focarul avariei, păzită cu strășnicie de militari în termen și rezerviști, aduși de pe întregul teritoriu al URSS. Amploarea catastrofei trezi repede autoritățile la realitate, din primele zile fiind mobilizate 210 unități militare cu un efectiv de 340 de mii de soldați și ofițeri. În anii 1986-1989 la lichidarea consecinţelor avariei de la Centrala Atomo-Electrică de la Cernobîl au participat aproximativ 850 de mii de persoane, inclusiv circa 3 550 de cetăţeni din Moldova, de pe ambele maluri ale Nistrului, cu vârste cuprinse între 18 și 50 de ani.

Mărturisirea familiei Covali

Din însemnările înscrise în livretul militar: „În perioada 28.10.87 – 07.02.88 a participat la lucrările de lichidare a consecințelor avariei în zona închisă a CAE de la Cernobîl, în conformitate cu Hotărârea Consiliului de Miniștri al URSS din 05.06.86. Fiecare lună din perioada menționată a serviciului militar a se socoti cât trei.”

Relatează Ștefan COVALI: „Am fost mobilizat pe 26 octombrie 1987. Aveam 33 de ani. Am primit o citație de la Comisariatul Militar din Chișinău. Apoi am trecut controlul medical…

Autobusul nostru s-a îndreptat spre orașul Krasnoznamenka (Cervonoznamenka) din regiunea Odesa; eram în jur de 50 de persoane, ni s-a spus că vom pregăti transport pentru recruți. Ajunși la destinație, am fost echipați, iar seara, pe 27 octombrie, eram la Cernobîl. Pe 28 deja lucram. Eu am fost repartizat într-o unitate de companie ce se ocupa de dezactivare chimică (RHR: рота химической разведки), deși anterior am făcut armata ca simplu șofer. Locuiam în corturi, a câte 35 de persoane în fiecare. Erau mai multe asemenea sălașe, câte unul pentru fiecare companie militară specializată. Făceam focul cu lemne, într-o sobă de tablă, special amenajată. Mai târziu am aflat că saltelele pe care dormeam erau folosite luni de zile, acumulând doze înfricoșătoare de radiație. Știam doar că mediul radioactiv din preajmă depășea de câteva ori indicii admisibili. Cui îi păsa.

„Lichidatorii”

Pentru ordinea sovietică, construită pe principii de canibalism, omul era un nimeni, chiar mai rău – un șurub pus în slujba statului, o unealtă neînsuflețită care în caz de necesitate trebuia aruncată la gunoi și înlocuită cu alta, la fel de impersonală și fără suflet. Toate principiile socialiste și ale egalității de drepturi s-au dovedit a fi niște paravane mincinoase, bune doar de aburit creierii cetățenilor naivi.

Deșteptarea se făcea la ora 6. Lucram în orașul Pripeat, la un cămin cu 16 etaje. Câte 16-18 ore pe zi. Răzuiam interiorul odăilor și scoteam tencuiala îmbibată de radiație. Aceasta apoi era adânc îngropată, în localitatea Burakovka, în așa-zisele „cimitire” (могильник). Duceau acolo mobilă, mașini, orice, toate obiectele contaminate fiind „înhumate” în gropi de dimensiuni uriașe care erau apoi acoperite cu un strat gros de beton. Nu le ardeau, ca să nu vânture praful radioactiv. Curățam geamurile și pervazurile. Apoi venea altă echipă și izola crăpăturile de la ferestre. Însă acest efort până la urmă se dovedea a fi zadarnic. Când reveneam peste câteva săptămâni la vechiul loc de muncă, constatam că nivelul de radiație în camerele prelucrate nu a scăzut câtuși de puțin, ba pe alocuri era chiar mai mare; era imposibil să lichidezi toate focarele. De fapt, ne „lichidam” cu o insistență demnă de o cauză mai bună propriile organisme. În Pripeat am muncit astfel o lună de zile. Apoi am lucrat ca șofer și-i duceam în zona de 30 de kilometri pe cei care se ocupau cu dezactivarea.

Am fost mobilizat pentru jumătate de an. După trei luni de zile însă am fost lăsat să plec la vatră – mi se îmbolnăvise grav soția. Avea cancer. A făcut niște demersuri la autorități și am fost demobilizat. Cred că acest lucru m-a salvat de la o moarte prematură, soartă pe care nu au putut-o evita mai toți prietenii mei împreună cu care am muncit la Cernobîl. În livretul militar am o inscripție care adeverește că am primit o anumită doză de radiație, doar că mărimea menționată în document a fost micșorată de aproximativ 10 ori în comparație cu cea reală. Știu despre ce vorbesc, căci în buzunarul de la cămașă purtam atunci cu mine în permanență, ca pe un stilou, un dozimetru, datele incifrate ale căruia erau înscrise în fiecare seară într-un jurnal special. Date care erau pe loc falsificate. „Totul este în regulă, doza de radiație nu depășește limitele normalului”, ni se spunea. Cei care știau mai multe erau somați să-și țină limba după dinți dacă nu vor să ajungă la pârnaie.

Astfel, când Konstantin Bahmeanin, responsabil de înregistrarea datelor dozimetristice (a decedat cu mulți ani în urmă), a înscris în jurnal datele reale de radiație ce afectau mediul înconjurător în care activam la acel moment, în jur de 0,18 röntgen/oră, pe dată au venit cei de la Departamentul împotriva delapidării așa-zisei proprietăți socialiste (Отдел по борьбе с хищениями социалистической собственности – ОБХСС). Ei i-au spus răspicat și fără ocolișuri: „Dacă te-ai săturat de libertate, te aranjăm imediat. Dacă nu, scrie ce-ți dictăm noi: 0,02 röntgen/oră.”

„Simțul” radiației

Se zice că radiația nu o poți simți. Eu însă simțeam parcă o dulceață ce din aer se prelingea din gură pe gât, de parcă aș fi mâncat miere. Nu puteam „scoate” cu nimic acest gust de la care ți se acrea sufletul. Cât timp am stat acolo, soare nu am văzut deloc. Aerul era greoi și stătut, îl simțeai cu toate fibrele ființei. Când plecam în misiune, puteam să parcurgem și până la 400 de kilometri zilnic, iar bucătăria militară adeseori nu mai reușea să vină după noi, să ne hrănească. Să luăm alimente cu noi nu ni se permitea, iar unii se încumetau să mănânce hrana contaminată din gospodăriile părăsite de localnici. Când eram de serviciu, aduceam lemne din pădure, le tăiam sau despicam și făceam focul – ca să nu înghețăm de tot –, inhalând astfel praful radioactiv și împrăștiind radiația prin atmosferă la sute de metri.

Banderole ucigătoare

Un concetățean de-al nostru a încercat să trimită de aici acasă o banderolă ce conținea cuie, boxe, lesă de prins pește, săpunuri, tot felul de șuruburi, alte lucruri „culese” din localitățile pustiite. Dacă ar fi reușit, familia i-ar fi fost în mod sigur condamnată la boli chinuitoare, mortale. Să vă mai spun un caz despre care știu nu din auzite: Niște hoți au furat din garaj un automobil „Volga” de culoare neagră – pe atunci doar șefii cei mari aveau din astea. Au urcat în ea, erau câteva persoane, și s-au ponit undeva în Caucaz. Doreau probabil s-o vândă. I-au găsit la jumătate de drum, erau cu toții morți, din cauza radiației. Și încă un caz: Un lucrător n-a rezistat ispitei și a luat dintr-o casă părăsită un candelabru micuț, din aur, și l-a pus în buzunarul de la cămașă. Așa și l-au găsit decedat, cu obiectul cela în buzunarul de lângă inimă…

Lucram în cadrul Inspecției Militare Auto (Военная автоинспекция – ВАИ), într-o echipa de cercetare. Pe parbrizul mașinii noastre era configurat un triunghi alb cu un cerc înscris în el, așa că nu avea nimeni dreptul să ne oprească, cu atât mai mult să ne rețină. Când ieșeam din zona de 30 km, lăsam de pe noi hainele la o Stație special amenajtă (Пункт специальной Обработки – ПУСО), care apoi erau nimicite, și făceam baie. De asemenea, era spălată toată tehnica care ieșea din zonă. Așa era prima lună, apoi aceste proceduri nu se mai îndeplineau atât de strict.

În satul Starîe Sokolî, situat în afara zonei de 30 km, se afla un depozit militar. La demobilizare, am cumpărat de acolo de la un subofițer haine noi și încălțăminte ca să am cu ce veni acasă, fără să prezint un pericol radioactiv pentru cei din jur. Însă un alt organism, un corp sănătos și neatins de o molimă deocamdată nevăzută, nu aveam de unde procura…”

Din relatarea Liubei Covali, soția lui Ștefan:

„Când soțul s-a întors din zona Cernobîlului, aveam 27 de ani. Nu prea cunoșteam ce este radiația. Era un fenomen nou pentru toată lumea.

Copiii Cernobîlului

În acele familii în care unul dintre părinți a participat la diverse lucrări în zona radioactivă, copiii zămisliți după întoarcerea acestora acasă sunt bolnavi cu toții, în proporție de 99%. La noi situația era puțin diferită, copiii noștri s-au născut înainte de catastrofa de la Cernobîl. Mihai în 1986 avea patru anișori, iar Andrei – șapte. Chiar și așa, ei au avut de suferit de pe urma radiației acumulate de Ștefan. De mine nici nu mai vorbesc… Primăvara pe corpul soțului au început să apară niște pete alergice – până la venirea de la Cernobîl nu avea așa ceva. Iar peste câțiva ani aceleași simptome au apărut și la copiii noștri. Mai rău este că îmbrățișarea Cernobîlului a afectat nu doar organismul fizic al „copiilor” săi. Mai cu seamă a avut de suferit caracterul, ființa lor cea mai intimă, ca să zic așa. Astfel, mai toți veteranii Cernobîlului (cu mulți dintre ei suntem prieteni, și mai mulți, din păcate, au decedat) când cad pe gânduri, parcă o umbră neagră li se așterne pe chip. Au devenit taciturni, calitate care adeseori trece în neliniște, nervozitate și irascibilitate.

„Nici în urmă nu s-ar fi uitat…”

Îmi scria de acolo scrisori. Aproape în fiecare zi. Sunt toate numai suferință. Le-am numerotat și le păstrez în podul casei, ca la arhivă. Niciodată nu a avut frică de nimic. Era foarte conștient de faptul unde se află. Și scria despre sentimentul datoriei. „Dacă nu noi, cei ce activăm acum și aici, lângă focar, atunci cine?” Erau răvașe pline de sinceritate și omenie. Și în armată, fiind sergent, nu le permitea așa-zișilor „bătrâni”, soldaților care au depășit stagiul militar de un an, să-și bată joc de cei mai tineri. Când s-a demobilizat, băieții în semn de respect i-au așternut la picioare un prosop gofrat și l-au purtat în brațe până la mașina cu care au mers împreună cu el la gară… Ștefan era să plece și la războiul din regiunea transnistreană, însă au refuzat să-l ia, din motive de sănătate. Și ar fi plecat, nici în urmă nu s-ar fi uitat…

Când a venit din armată, ne-am căsătorit. Și-a făcut serviciul militar în orașul Nikolaev (Ucraina), și numele meu de fată este Nicolaev. Se vede că i-am fost hărăzită de soartă (zâmbește). Am învățat la aceeași școală din capitală și am locuit pe aceeași stradă, însă ne-am văzut prima dată abia după ce a venit din armată. Uite așa o dragoste de la prima vedere…

Mulți au căutat să se eschiveze de această datorie și au reușit. Mituiau ofițerii la Comisariatul militar de aici, din Moldova, ca să nu fie trimiși la Cernobîl. Aduceau produse și bani, doar ca să nu fie mobilizați. Se ascundeau prin hogeacuri și dezlegau câinii ca să nu poată nimeni intra în ogradă. Nu pot să-i acuz, știind câtă suferință le-a revenit celor ce au acceptat să plece. Știind de ce moarte groaznică au avut parte cei mai mulți dintre ei.”

…Ca să evite panica, locuitorilor din zona de 30 km li s-a spus să nu-și ia cu ei lucrurile, căci se vor întoarce în cel mult două săptămâni. Două săptămâni care s-au tot prelungit, distorsionând temporalitatea, tocmai la peste trei decenii, până în prezent. Și până în viitor, și chiar dincolo el, în atemporalitate, înrudindu-se într-un fel cu veșnica căutare metafizică a drumului de revenire acasă de către omul izgonit din Paradis.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here