„Vreau să fiu o interpretă pentru sufletul oamenilor”

Interviu cu Elena Gatcin, o interpretă ajunsă în semifinala emisiunii „Românii au talent”

 Elena Gatcin (38 de ani) din Criuleni, stabilită la Constanţa, a luat Golden Buzz la emisiunea „Românii au talent”, impresionând atât juriul, cât și publicul cu interpretarea extraordinară a unei piese din repertoriul Aurei Urziceanu. Astfel, Elena Gatcin este așteptată în semifinală la „Românii au talent”. GAZETA de Chișinău a realizat un interviu cu muziciana de origine basarabeană.

• Ai impresionat publicul cu prestația ta sublimă la emisiunea „Românii au talent”. Ropotul încontinuu de aplauze spune tot și, desigur, comentariile entuziaste ale membrilor juriului. Lumea vrea să știe de unde vine acest talent.

M-am născut în orășelul Criuleni, dar am studiat la Liceul Republican de Muzică „Ciprian Porumbescu”, pe atunci Școala de Muzică „E. Coca”, de la vârsta de cinci ani. Datorită mamei mele, am ajuns să învăț la această școală-internat. Ea a sacrificat multe în viață de dragul meu, decizia de a face muzică îi aparține în totalitate.

• Cine ți-a predat pianul?

După cum mi-a povestit mama, nu voiam să stau la școală și nici pianul nu-mi plăcea la început. Cel mai amuzant a fost atunci când, în primele zile de școală, am mers la cantina școlii să mănânc. Mi-a plăcut mâncarea. Așa am decis să rămân la căminul liceului, unde erau cazați copiii aleși să facă muzică, din toată republica.

La prima vedere, pianul mi s-a părut enorm, cu clapele lui care nu se mai terminau. Totuși sunetul său, când am început să apăs pe clape, m-a frapat. Cum zicea Maria Tănase, e un har, cu asta te naști, cred că am avut o presimțire sau o atracție față de acest instrument, fără să-mi dau seama.

Timp de 12 ani de zile lecțiile de pian mi-au fost predate de Tatiana Monastârschi, o profesoară cu har, cu răbdare și cu niște calități deosebite de dascăl. Grație perseverenței și insistenței sale, prin toate exersările și exercițiile făcute zilnic, am devenit o pianistă bună.

• Copiii care învățau la acest liceu erau selectați riguros…

E adevărat, era un concurs prin care treceau toți copiii care voiau să facă muzică, organizat în trei etape în care se testau ritmul, vocea și auzul. La două din ele am avut nota 5, așa era sistemul sovietic de evaluare, dar la proba de voce am luat nota 4. Mama îmi cumpărase înghețată și asta mi-a jucat festa. Probele erau serioase pentru că veneau foarte mulți copii pe atunci, din toată R. Moldova. Se selectau cei mai talentați.

• Erau anii 90, ani grei, și să duci un copil de cinci ani la o școală-internat era o decizie îndrăzneață.

Mama e un titan, îi mulțumesc mamei pentru tot ce a făcut. Îmi amintesc că, cu 36 de ruble pe lună, trebuia să plătesc mâncarea, drumul și alte cheltuieli. E puțin spus sacrificiu, a fost o decizie asumată a mamei. Ideea de a mă duce la această școală i-a dat-o mamei educatoarea mea de grădiniță. Mă închin în fața mamei.

• Sora mea, Olesea Bălan, care a studiat la aceeași școală, își amintea că pianul de fapt juca în mâinile tale. Asta se dobândește prin multă muncă sau prin predispoziții moștenite de la părinți?

Dintr-o parte se vede mai bine (zâmbește). Mă bucur că am ales pianul. Mă simt foarte bine când cânt la pian, el mi-a vindecat orice situație dificilă. În momentul când mă așez la pian, oriunde ar fi – pe scenă, la restaurant, la un eveniment privat –, și încep să cânt, am întotdeauna o stare euforică. Este un talent dat de Dumnezeu și trebuie să-l duc mai departe. Cu asta mă mândresc.

• După absolvirea liceului, unde ai urmat studiile?

 Am făcut cinci ani la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, tot la pian. Mi-a fost profesoară de pian Iulia Rivilis. A fost un om deosebit în viața mea, primul om care mi-a deschis lumea muzicii de jazz. Atunci, în anul 2000, cu ea îl ascultam pe Oscar Peterson și alți interpreți de jazz, despre care nu știam nimic. Ea avea pick-up, plăci de vinil. De atunci am început să cochetez cu jazzul.

• Îmi amintesc din copilărie că ai o voce superbă. Ai făcut ore de canto?

Nu, nu am făcut ore de canto sau, mai ales, de jazz. Nu mi-am permis să-mi dezvolt vocea. Mi se părea că sunt oameni mult mai talentați decât mine. Și nu voiam să ies în evidență. Cred că eram prea timidă. Nu puteam să ies pe scenă, în schimb, în cameră, în fața colegilor, îmi permiteam să cânt, să improvizez.

• Ai cântat în trupa „Edict”. Ce rol a jucat această trupă în viața ta de muzician?

În 2001-2002, am fost invitată să cânt în trupa de muzică pop-rock „Edict”, care atunci era la nivelul formației „Millenium”. Erau niște trupe bune. Am fost pianistă și backing vocals. Am fost invitați la multe concursuri și festivaluri în România. Am avut experiențe frumoase cu această trupă. După ce am intrat în „Edict” mi s-au deschis multe oportunități pe plan profesional. Experiență pe scenă, colaborare între muzicieni.

Cu trupa „Edict” am venit la Constanța, impresarul căreia era bucureșteanul Paul Nanca, care ne-a oferit un loc de muncă și de trai în Constanța. Nu toți au rămas și peste o perioadă trupa s-a împrăștiat. Era în 2008. Eu am decis să rămân. La sectorul de poliție din Constanța mi s-a spus că, dacă vreau să rămân, fie mă căsătoresc, fie fac o facultate. Am ales-o pe a doua. M-am înscris la Facultatea pedagogie muzicală la Conservatorul din Constanța pentru a studia și a-mi echivala diploma de la Conservatorul din Chișinău. Într-un an am reușit.

• Cum au fost primii ani la Constanța?

Noi ne deosebeam de cei de aici. Eram educați prea rigid. La Constanța lumea era mai degajată, mai liberă, mai democratică. Sunt o luptătoare, de aceea am rămas. Mi-a fost greu prima perioadă. Am și plâns. Nu prea înțelegeam glumele unora. Dar am întâlnit oameni buni care m-au ajutat. Mi s-a deschis o portiță și, în 2011, am plecat pentru doi ani pe un vas de croazieră german cu o trupă alcătuită din muzicieni de aici și din Basarabia. Eu, în calitate de pianistă și solistă. A fost o experiență inedită, am vizitat jumătate de lume. Așa am câștigat ceva bani.

• De ce ai ales pentru acest concurs anume o piesă a Aurei Urziceanu?

Aura Urziceanu este una din cântărețele mele preferate, deoarece cântă jazz. Dintotdeauna m-a surprins prin vocea ei, prin profesionalism, o ascult cu mare drag. Piesa aceasta este preferata mea, când o cânt, îmi vine să plâng. Are mult suflet, pasiune, sentimente… Nu poți să cânți această piesă pur și simplu. Cred că mi se potrivește.

• La ce visezi? Unde vrei să ajungi?

Nu m-am gândit nicio secundă la acest premiu. Pentru mine contează mai mult ca mesajul piesei să ajungă la sufletele oamenilor. Asta e cea mai mare satisfacție a unui muzician. Tu vii să cânți, să aduci un mesaj de suflet pentru public. Iar eu vreau să fiu o interpretă pentru sufletul oamenilor.

• Spune-ne, dragă Elena, ai avut emoții puternice când ai ieșit pe scenă la „Românii au talent”?

Aoleu! Am ceva timp de când cânt publicului. Dar, în momentul când m-am așezat la pian, nu mai știam cum cânt și ce cânt. Mi s-au înfundat urechile. Nu pot să descriu acel moment. Nu aveam emoții din cauza juriului, dar aveam emoții pentru toți oamenii care urmau să mă asculte. Îmi place să le transmit emoții. Când am revăzut emisiunea, am retrăit aceleași emoții, pe care le-am avut pe scenă. Nu-mi ajungea aer. Când a fost apăsat butonul, mi s-a pus un nod în gât.

• Cine te-a determinat să mergi la „Românii au talent”?

A fost colegul meu, Lucian Colareza. El a insistat să merg. Dacă nu era el, nu mai mergeam. Cred că alții au nevoie să se manifeste mai mult și să meargă la concursuri, poate sunt mai talentați, încerc să ofer oportunități celor din jur. Așa am ajuns să văd cum Andra apasă pentru mine butonul Golden Buzz și toate steluțele aurii cad peste mine.

• Ce faci în prezent? Cum îți câștigi pâinea?

Colaborez cu Teatrul de Stat Constanța la niște spectacole muzicale deosebite, unul dintre care este „Viața Mariei Tănase”. Și sunt solistă a trupei „Black sea Orchestra”. Liviu Mărculescu m-a invitat. El a fost mentorul meu pe plan vocal. Practic, m-a obligat să cânt, eu fiind foarte timidă. El îmi spunea: „Tu poți să cânți la pian și cu vocea”. Mai activez într-o trupă de jazz „Balkanamera jazz Q” de vreo șapte ani. Cu această trupă am participat la multe festivaluri din România.

• Familia ta sunt mama, Vera Gatcin, și fiul, Alexandru Gatcin (șapte ani). Atunci când te-au văzut la TV, ce ți-au spus?

Fiul m-a îmbrățișat și mi-a zis că mă iubește. Mama m-a sunat și plângea de bucurie, de fericire, de împlinire…

• Fiul merge pe urmele mamei?

Fiul meu merge la Liceul de Arte „Regina Maria” din Constanța și face pianul. A mers întotdeauna cu mine la repetiții. Este ca un burețel, pentru că absoarbe toată muzica auzită în jur. La pianul din locuința noastră cântăm amândoi.