Unionismul cotidian (1)

Deşi voiam să scriu despre asta mai devreme, am ţinut o pauză, lăsând să se consume evenimentul 27 martie, ca să nu mi se interpreteze textul ca unul conjunctural, ocazional şi festiv. Despre unire ar trebui să discutăm pragmatic, nu doar emotiv şi cu prilejul unor sărbători. Sigur că foarte mult contează istoria şi comunitatea de neam, culturală şi spirituală, dar las unirea nostalgică pe seama bunilor mei colegi, propunând să abordăm cealaltă perspectivă: unirea întru viitor. Citind istoria pentru a ne proiecta viitorul. Aici nu putem să evităm discuţiile despre politică, oricât de indezirabil şi tot mai dizgraţios ni se pare acest spectacol fără final (or nouă ni se pare că urmărim analize, discuţii şi decizii privind prezentul şi viitorul comunităţii, dar în realitate avem un soi de… reality-show, cu oameni care îşi rezolvă propriile probleme). 

Citisem adineaori (pe reţele, da) un fel de mărturisire-doleanţă, care, pe de o parte, ţine de domeniul fantasticului, dar pe de alta, la o bună aranjare a stelelor, poate deveni realitate. Prietenul de reţele mărturisea că e gata să susţină prin vot o formaţiune unionistă (oricare ar fi ea), ce ar lua trei sau patru zeci de mandate în parlamentul Republicii Moldova. De ce nu, de vreme ce avem tot mai multă lume care înţelege că antiunionismul nu e decât o consecinţă a ignoranţei? Mai deschizi nişte cărţi şi lucrurile se limpezesc. Mai asculţi nişte oameni înţelepţi şi înţelegi că pur-raţional (nu mai vorbesc acum de legăturile de suflet) unirea e soluţia salvării. De sărăcie, de pandemie, de viaţă fără viitor.

Nu vom putea evita discuţiile despre paradoxul de azi: creşterea numărului de aderenţi ai ideii unirii, dar şi prăbuşirea formaţiunilor politice unioniste. Nu putem evita nici discuţiile despre profitori, or, un timp, martirajul şi patriotismul românesc au devenit profitabile în mai multe sensuri, fie pecuniare, fie pentru cariera personală. Dar să nu exagerăm cu criticile. Or noi avem această tară intelectuală, împrumutată de la femeia care iartă, fie şi din milă, toate păcatele unui ticălos, dar este excesiv de chiţibuşară şi exigentă faţă de un bărbat cumsecade. Simplu spus, nu avem nevoie de o echipă foarte pură şi de alegători la fel de puri, toţi români verzi, toţi aleşi pe sprânceană, dar care vor lua trei la sută din voturi. Avem nevoie de treizeci de mandate, nu mai puţin, pentru a fi în politica reală, nu pentru a face figuraţie politică. 

Iar asta înseamnă coagularea tuturor ideilor, tuturor oamenilor şi tuturor formaţiunilor, fie şi doar formal existente; implicarea politicienilor unionişti marginalizaţi altă dată, cooptarea tuturor unioniştilor activi în teritoriu şi în centru, implicarea celor din afara politicului (dar şi din afara RM), angajarea masivă a tinerilor. Ştiu că fiecare are rezerve faţă de câte vreo categorie din cele enumerate, dar cred că eu însumi am greşit atunci când propuneam ca – de vreme ce formaţiunile unioniste au cam dat faliment – să se retragă toţi pensionarii politicii unioniste în favoarea tinerei generaţii. Din păcate, nu a ieşit mare treabă, fie că regimul Plahotniuc şi-a şters picioarele de ei (amintiţi-vă de marşurile unioniste), fie că ei au fost dirijaţi de aceiaşi profitori, care au rupt nişte avantaje personale). Dar, ziceam, trecem peste erori, păcate, cazuri particulare, altfel nu vom putea avansa.

Dincolo de situaţia din politica moldovenească, destul de încâlcită azi, mă miră cum, neavând un partid unionist în parlamentul moldovenesc actual, unioniştii de serviciu de pe reţelele de socializare se alătură vehementei campanii împotriva unor noi alegeri, promovate de socialişti. Cu majoritatea din parlamentul moldovenesc de azi, nu putem avea decât încă un guvern socialist. Dar îl avem deja! Un alt guvern, ne-socialist, este imposibil azi. De ce ar trebui să pierdem vremea cu menajarea lui Dodon şi a fricii lui de alegeri? Nu e mai bine să ne gândim la şansa de a accede în parlament? Cu orice primă ocazie!

Cea mai bună şansă ar trebui să aibă unioniştii (fără reprezentare, azi, în legislativ), decât o prăbuşire atât de evidentă a guvernării socialiste, după ce toată lumea s-a convins că singurul ajutor şi sprijin real pe care îl au şi îl vor avea moldovenii în viitorul previzibil va veni din România şi Uniunea Europeană? Cum să nu valorifici politic această situaţie atât de limpede? Mai ales că şi aici intră şi toate acţiunile anti-pandemice.

Cine sabotează unionismul? Nu sunt singurul care am impresia că multe acţiuni pretins unioniste sunt inspirate în laboratoarele securităţii (post?)sovietice şi chiar dirijate de acolo. Ca să nu intru şi eu pe lista conspiraţioniştilor: vorbesc nu despre „mâna Moscovei”, ci despre percepţie. Nu sunt convins că cineva este agentul Kremlinului. Remarc doar că unii acţionează de parcă… ar îndeplini o misiune străină. Vom reveni.