Gladiatorul

Cu o nouă realizare de răsunet și-a bucurat suporterii Ștefan Roșca, care a intrat în posesia trofeului suprem la Cupa Mondială de Para-Powerlifting, desfăşurată în perioada 25-28 martie curent în oraşul Manchester, Marea Britanie, competiție ce a întrunit peste 180 de atleți din 25 de țări.

Mai întâi sportivul nostru, care a evoluat în categoria de greutate de 97 de kilograme, a reușit performanța să ridice de la piept, din poziția culcat spate, haltera de 188 kg. Din tentativa a doua, atletul din Sadaclia, Basarabeasca, a „îmblânzit” greutatea de 194 kg, asigurându-și astfel medalia de aur. Reamintim că turneul reprezintă o etapă de calificare la Jocurile Paralimpice de la Tokyo.

„Am demonstrat încă o dată că noi, moldovenii, suntem aidoma unor gladiatori care reușesc, în cele mai grele condiții, în cele mai dificile situații, să obțină performanțe dintre cele mai înalte, aducând medalii de la competiții internaționale de cel mai înalt rang”, a menționat Ștefan Roșca. De remarcat că la aceste întreceri tricolorul a fost ridicat pe catargul performanței și pentru conaționalul nostru Denis Raiul, care în cadrul aceleiași categorii de greutate a urcat pe treapta a III-a a podiumului de premiere, cu rezultatele de 155 și 165 de kilograme. O evoluție meritorie la Cupa Mondială de la Manchester a avut-o și compatrioata noastră Larisa Marinenkova, clasată pe poziția a V-a. Ținem să subliniem că acești trei sportivi sunt nu doar pregătiți în sală, ci și susținuți în viața lor de zi cu zi, una marcată de sacrificii și nebănuite suferințe, de antrenorii Dumitru Prodan şi Zinaida Iov.

Istoria unei renașteri și ascensiuni

Într-o dimineață de august a anul 2007, cu trei zile înainte de ziua lui de naștere, Ştefan Roşca se antrena alergând în compania unei colege pe traseul din preajma satului de baștină Sadaclia. Avea 16 ani și era campion național la box printre juniori. Simțea că toată lumea este a lui și că urmează să-și canalizeze forțele, prezente în el din abundență, întru escaladarea culmilor sportului și ale studiului…

Lacrima

În acele timpuri, aproape pe fiecare stâlp de înaltă tensiune de la periferia localității, exista câte un cuib în care se aciuau familii de cocori, un fenomen care a devenit destul de rar pe ale noastre meleaguri; căci aceste păsări nobile au o memorie fenomenală, și în cazul în care le-ai provocat vreo neplăcere, revenind din țările calde ele niciodată nu o să-și facă cuibul la locul lor tradițional. Vor căuta o altă localitate, care poate fi situată chiar și la mii de kilometri de vechea lor casă…

La un moment dat Ștefan văzu că unul dintre cocostârci atârna cu capul în jos, zbătându-se cu picioarele încâlcite în firele electrice de înaltă tensiune. Probabil că de mult timp se afla în această prinsoare, căci observă cum se prelinge o lacrimă din ochiul păsării, deasupra acesteia făcând cercuri vreo trei cocori, parcă cerând și ei ajutor. „Chiar și păsările au spirit de compasiune, oare un ditamai om să nu poată interveni”, constată pentru sine Ștefan. Apoi începu să urce pe tijele de metal al stâlpului de beton de linii electrice.

Săgeți otrăvite

Luă cu sine și un toiag pentru a elibera cocorul, însă nu mai apucă să-l mânuiască. Fusese electrocutat fără să se atingă de fire, de la distanță, voltajul înalt al liniilor luându-l în stăpânire cu o forță de nestăvilit. Căzând pe spate, dintr-o dată picioarele i s-au pomenit lipite de firele electrice, carbonizându-se pe loc. Stătea atârnat cu capul în jos, sus pe stâlp, de un cui metalic. La început nu simțea nimic din cauza șocului, însă ceea ce vedea părea că se petrece cu altcineva. Nu-i venea să-și creadă ochilor, nu poate să i se întâmple așa ceva…, nimănui nu-i poate reveni o încercare atât de groaznică…

Nu mai ține minte cât a stat atârnat în această poziție – a pierdut pentru moment senzația timpului – însă auzea deslușit cum mulțimea de consăteni, adunată la locul cu pricina (probabil, tot satul se afla acolo), căuta ieșirea din această situație ce se dovedea cu fiecare clipă trecută absolut fără nicio ieșire. Auzi clar, cu o limpezime ce răsuna în urechi, cum cineva rosti aceste vorbe grele: „Să fie lăsat să moară acolo, căci oricum va muri în scurt timp, fiindcă nu mai scapă; de ce atunci să mai riște și alții?”

„Cuvinte imaginare”

„Ca niște săgeți otrăvite mă chinuiau atunci acele vorbe, însă nu puteam nici striga, nici spune nimic – voiam să zic că nu-i adevărat, că voi supraviețui –, iar gura îmi părea pecetluită, eu aflându-mă parcă într-o altă dimensiune existențială. În mod imaginar mă adresam către consătenii de acolo, însă ei nu mă auzeau, pentru că oamenii n-au învățat să audă cuvinte imaginare”, se confesează Ştefan Roşca în jurnalul său; pentru eroul acestor rânduri deprinderea scrisului a devenit cu timpul o ocupație ce ține de supraviețuire. De aceea cele înșiruite de el pe hârtie – ideile, sentimentele și năzuințele – mustesc de profunzime, înțelepciune, tragic, dar și de dragostea nestăvilită față de viață, de dorința de a trăi…

A doua naștere

Până la urmă fu salvat de tatăl său, când veni în fugă la fața locului. Sfidând orice risc, fiind și el electrocutat, l-a aburcat pe fiul său pe umeri și l-a coborât pe pământul salvator. Ambulanța veni peste o oră. Iar medicii i-au spus să se pregătească de înmormântare… Însă peste trei zile, pe 6 august, de ziua lui de naștere, Ștefan – avea picioarele amputate – a început să-și revină miraculos.

Lacrima din ochiul cocostârcului a continuat să curgă din ochii celor apropiați; lacrimă pe care Ștefan, în pofida durerii sufletești ce-l măcina, a șters-o de pe obrazul celor care-l iubeau, prin decizia luată – de o fermitate de nestrămutat – de a se împlini ca om, de a face carieră în sport, de a absolvi facultatea. A făcut două facultăți: de sport și de drept. Și a devenit dublu campion continental și recordman european. S-a calificat la Jocurile Paralimpice de la Londra 2012, Olimpiada fiind cea mai importantă competiție de pe mapamond, neexistând un alt eveniment sportiv de un prestigiu mai mare. În prezent, ridică în total câte 15 tone la un antrenament, iar dorința lui de a trăi și credința pe care o are în Dumnezeu sunt o sursă inepuizabilă de inspirație pentru generațiile tinere, cărora viața lui Ștefan Roșca le servește drept un veritabil exemplu de stoicism și omenie.