În martie 1918, bunicul meu a votat Unirea (2)

În anul 2018, am sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire a Basarabiei cu Ţara. Un sentiment de mândrie mă însuflețește, deoarece bunicul meu, Ion Alexandru Moraru, a pus şi el în 1918 o cărămidă la Marea Operă a Întregirii Neamului Românesc.

Dar să revenim în 1941. Trenul supraîncărcat îşi urma drumul. Arestaţii sufereau de frig şi foame, sete, boli şi păduchi. Câteva zeci de surghiuniți şi-au dat sufletul, chiar în tren, fiind aruncați din transport de către santinelele nkvd-iste.

Copiii lui Ion Moraru din Ustia s-au dovedit tari şi au ajuns în orăşelul Bîstrîi, regiunea Tiumen. Întreaga povară a existenţei a căzut pe spatele celor doi fraţi mai mari – Alexandru şi Valeriu, care pescuiau. Cei mai mici, Maria şi Nicolae, îndeplineau munci auxiliare legate de pescuit, cârpirea plaselor de pescuit, curăţirea peştelui ş.a. Ziua de muncă ajungea la 17 ore.

Pe la mijlocul anului 1942, Alexandru, sublocotenent al Armatei Române, învăţător, poet, care în anii 1938-1940 publica poezii în revistele „Speranţa” și „Izvorașul”, „s-a înecat” în condiţii misterioase în râul Obi. Tatăl meu, Valeriu Moraru, a rămas stăpânul acestei familii de trei persoane, care îndeplinea zilnic un volum de muncă supraomenesc, pentru a-și întreţine sora şi frăţiorul mai mic. Nu o dată a fost înşelat la cântar: de fiecare dată însă observa înşelăciunea şi se revolta, fiind apoi bătut de cei doi mujici care se considerau brigadieri.

Stigmatul sângeros al stalinismului

Probabil, datorită efortului epistolar al mamei lor, Parascovia Moraru, și al fratelui ei, Ion Tatarovici, care au scris o sumedenie de scrisori adresate lui Molotov la Moscova în 1947, toamna târziu, cei trei fraţi care au supraviețuit s-au întors în Basarabia. Casa părintească din Ustia, Criuleni, fiind confiscată de regimul stalinist de ocupație, s-au stabilit în casa mamei lor şi bunicii mele, Parascovia, care locuiau în satul Jevreni, raionul Criuleni.

Să nu gândiţi însă că aici s-au terminat pribegiile şi chinurile celor „trei duşmani ai poporului”. Stigmatul sângeros al stalinismului i-a urmărit toată viaţa. Important este că au ştiut să înfrunte cu demnitate toate încercările sorţii. Au absolvit toţi Școala Pedagogică din Orhei; apoi, Valeriu – facultatea de istorie, iar Maria şi Nicolae – facultatea de geografie.

Ion Moraru, bun gospodar, om cu o cultură aleasă, cunoscător al limbilor rusă şi franceză, întemeietor al căminului cultural din Ustia, Criuleni, fost deputat în Parlamentul României în anul 1919 din partea Partidului Ţărănesc, a fost, fără nicio vină, arestat şi împuşcat. Fiul Alexandru, poate un viitor poet cu renume, „înecat” în apele râului Obi; Valeriu a trăit după pensionare un singur an, iar Nicolae, nici atât. Astăzi în viaţă nu mai este nimeni din ei, deoarece şi Maria, fiica lui Ion Moraru, obosită, bolnavă şi îmbătrânită înainte de vreme, a plecat în lumea celor drepţi.

Când erau în viață, nici bunica mea, Parascovia Teodor Moraru, și nici tatăl meu nu s-au prea grăbit să-mi povestească despre bunicul meu, ca să nu zic că în general a fost un subiect tabu. Frica și moartea bunicului i-a stăpânit până la sfârșitul zilelor. Din acest motiv, cercetările mele privind viața înaintașilor mei se desfășoară cu pași de melc.

Dar am avut noroc că colegul meu de facultate și de breaslă, Andrei Grosu, care mi-e și cumnat, studiind alte subiecte, a depistat mai multe materiale legate de trecutul rudelor apropiate și m-a informat. Astfel, am aflat că bunelul meu, Ion Alexandru Moraru, a participat în 1917 la Congresele Învățătorilor (aprilie, mai), iar la Congresul din luna mai a fost secretar. Mai mult decât atât, în procesul-verbal al unei ședințe a numitului congres, a dat dovadă că este un bun român și un aprig apărător al limbii române.

Despre acest caz ne vorbește cunoscutul cărturar și intelectual Onisifor Ghibu în volumul său „Pe baricadele vieții” (Ed. „Universitas”, Chișinău, 1992, pag.197): „Un alt țăran spune că satul său l-a însărcinat să ceară de la congres ca școala să fie și mai departe în limba rusească. La acestea învățătorul Moraru arată că ideile acestea nebune le-au semănat prin satele moldovenești dușmanii neamului, de care trebuie să ne ferim”. (p. 65-66).

Nimeni din cei aleși n-a protestat contra Unirii și nu a cerut revenirea la Rusia”

De asemenea, bunicul a fost șef al învățământului din județul Orhei, iar în noiembrie 1919, din circumscripția județului Orhei, alături de Nicolae Iorga și Pan Halippa, a fost ales deputat în Parlamentul României și bunicul meu, Ion Alexandru Moraru.

Iată cum descrie acest eveniment Petre V. Cazacu în lucrarea sa „Moldova dintre Prut și Nistru 1918-1928” (Editura „Știința”, Chișinău, 2019, p. 241-243): 

„Unirea a dat Basarabiei o viață politică națională. Cu toate defectele ei, ea este puternic mijloc de naționalizare și unificare; ea canalizează nemulțămirile și nevoile în curente politice comune și dă posibilități de soluționare a problemelor politice, sociale și economice pe căi normale, fără izbucniri și violențe, care sunt nenorociți și prin ele înșele, și prin urmările lor.

(…) Ceea ce caracterizează îndeosebi viața politică din Basarabia este faptul următor: în ultimii zece ani în Basarabia s-au produs, afară de alegeri parțiale, cinci alegeri generale pentru parlament pe baza votului universal și cu reprezentanță proporțională. Ori cu toată surexcitarea patimilor politice, la aceste alegeri – în care se disputau și luptau în mod viguros partide adverse – nimeni din cei aleși (dăm mai jos listele lor) n-a formulat niciodată vreun protest contra Unirii sau să fi cerut revenirea la Rusia. (…)”

Deputații aleși în 1919, noiembrie 23 și 24: din Județul Orhei: preot Pavel Guciujnu, N. Iorga, V. Bârcă, Pantelem. Halippa, V. Mucinschi, I. Plămădeală, I. Zaporojan, Ion Moraru, Anton Sârbu, Eugen Niță, Chirilă Cunciujna.

Astfel, nu vom greși deloc dacă vom susține că satul Ustia, plasa Criuleni, județul Orhei, a avut la 1919 deputatul său în Parlamentul României.

În revista „Școala Basarabeană” din anul 1938, nr. 4, la pagina 23, găsim o informație prețioasă, cel puțin pentru mine personal; și anume despre activitatea bunicului meu, Ion Alexandru Moraru, la Congresul Învățătorilor din Basarabia din 25-28 mai 1917, care a avut loc la Chișinău. La congres au participat peste 500 de învățători și alte cadre didactice, care au definitivat românizarea învățământului de toate gradele din Basarabia. Articolul se numește „Învățătorii moldoveni și naționalizarea școlii din Basarabia 1917-1918”, autor Gh. Druță. Congresul a avut șapte ședințe, ținute sub președinția dlui T.I. Neaga, ca vicepreședinți fiind: dl Vasile G. Secară, învățător din Baxani, jud. Soroca, președintele învățătorilor moldoveni asociați de la congresul din luna aprilie și primul redactor al revistei „Școala Moldovenească”, d-ra Ana Băcănescu, învățătoare din Chișinău, și preotul Serghie Bejan, iar secretari fiind domnii I.A. Moraru și Constantin Cujbă, învățători din județul Orhei, dl Al. Groapă și doamna Elena Zaharov, din județul Chișinău.

„Copiii pot și în limba lor să învețe atâtea lucruri frumoase”

În ziarul „România Nouă” (organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor), apărut la Chișinău, nr. 88 din 10 aprilie 1918, în articolul „Din satele Basarabiei” se menționează:

„În stânga Răutului, la vărsarea lui în Nistru, se află așezat satul Ustie (corect Ustia – Al.M.) în fața târgului Dubăsari de peste Nistru. (…) În vatra satului se ridică biserica frumoasă și impunătoare, cu acoperișul verde, culoarea obișnuită rusească. Slujba aici se face în mare parte rusește de preotul Vladimir, de cântăreț și cor, care nu-și dau osteneala ori n-au plăcerea de a întrebuința limba moldovenească.

În apropierea bisericii, se află școala, cu două posturi, în care funcționează dra Maria Bejan de 28 de ani și doamna Alexandra Moraru, soția învățătorului Moraru, care este președintele comitetului școlar de la Orhei. Amândouă învățătoarele sunt la înălțime, muncesc pe întrecutele, și-i învață pe copii carte moldovenească. La 18 martie s-a dat în Ustia o serbare la care au luat parte pe lângă săteni și mulți ofițeri din Regimentul 10 vânători împreună cu preotul regimentului V. Ceapă (ardelean), care a ținut o cuvântare «Despre iubirea limbei și neamului românesc» îndemnând sătenii să-și dea copiii la școală, să învețe cu drag limba moldovenească, contra căreia erau mulți din ei la începutul învățăturii.

Programul desfășurat a fost bogat în recitări de poezii și dialoguri românești și cântece patriotice ca: «Deșteaptă-te, române!», Hora Unirii etc. Întreg public a fost foarte atins, văzând că copiii pot și în limba lor să învețe atâtea lucruri frumoase și că ei nu sunt așa de ticăloși, după cum le spunea stăpânirea rusească; ci se trag dintr-un neam mare. Un fior de bucurie și o rază de nădejde se putea citi în sufletele lor, o dorință neasemuit de puternică cuprindea inimile lor, iubirea limbei și neamului românesc, le părea acum ceva sfânt, scump, la care să țină mai mult ca la orice pe lume.”

Alexandru Moraru

istoric-arhivist, publicist