Scrisori de dragoste fără răspuns

355
0

Ileana a fost „una la părinți și mândră-n toate cele”, cum zice Eminescu în „Luceafărul”. Frumoasă la chip, frumoasă la suflet, frumos îmbrăcată, harnică la carte. Atât în anii de școală, cât și în anii de facultate, purta cele mai frumoase și mai scumpe rochii. Trăia foarte des bucuria îmbrăcării unei haine noi, a încălțării unor pantofi sau cizmulițe moderne din piele naturală. Colegele n-o invidiau, fiindcă era generoasă și le împrumuta și lor cu dragă inimă o bluziță, o fustă sau o rochie, când le solicitau pentru anumite evenimente. Toate-i mergeau Ilenei ca din apă și doar în dragoste nu i-a mers.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Iar suferința din dragoste s-a ținut și se ține scai de sufletul ei. Prin clasa a VII-a s-a îndrăgostit nebunește de profesorul de fizică – un tânăr frumos de 24 de ani, venit de pe băncile universității.

Era o copilă, avea doar 14 ani, dar a încercat un sentiment atât de puternic pe care nici până azi nu-l poate descrie în cuvinte. Trăia o lume aparte. Iubea în taină și păstra tăcere. Cum îl vedea intrând în clasă sau trecând pe drum, inima ei era gata să rostească cuvinte care te pot tulbura o viață întreagă.

Într-o zi, stătea în casă, pe cuptor. Maică-sa torcea fir de tort, iar ea – fir de iubire. Cu gândul la el se uita pe fereastră și, la un moment dat, l-a zărit venind de la școală. A sărit săgeată de pe cuptor, a înșfăcat căldarea și fuga pe ușă afară. Maică-sa striga în urma ei: „Ce-i cu tine? Ce te-a apucat? Căldarea-i plină!”. „Mă duc să aduc alta mai proaspătă”, i-a răspuns și a zbughit-o la fântână.

Aștepta un semn de la el

Voia să-l mai vadă, să-l salute, să-i arate că în cuibul din salcâmul de la poartă s-au întors cocostârcii. Dar domnul învățător, sau fizicianul, cum îi ziceau elevii, nu s-a mirat de venirea cocostârcilor. Scufundat în gândurile sale, a zis pe un ton rece: „Să le spunem bun venit, Ileană!”. Era primăvară, sfârșit de martie, și fata aștepta un semn de la el…

La lecțiile lui multă vreme nu putea răspunde, era hipnotizată. Nu înțelegea nimic din ce preda, toată lecția îl urmărea și visa la timpurile când vor fi împreună. Nu-și rupea ochii de la el nicio clipă. Când o ridica la răspuns, tăcea. Ea, care avea la toate disciplinele școlare note mari, a ajuns să încalece vreo câțiva de „2” la fizică (pe atunci nota maximă era „5”).

Maică-sa a tras-o rău de tot de păr când a aflat, lăsând-o aproape cheală la ceafă. Profesorul, care vedea și înțelegea totul, vrând să salveze situația, în ajun de 8 Martie, le-a zis așa fetelor: „Iată vă dau tema cutare. Cine o să răspundă pe „3” o să-i pun în catalog „4”, cine va răspunde pe „4” îl voi nota cu „5”. Ileana, strunită binișor de părinți, a învățat de a rupt cartea. A învățat pe de rost atât tema dată pentru acasă, cât și câteva teme care urmau să fie predate.

În ziua următoare, la ora de fizică, a ridicat mâna. Fizicianul a scos-o la tablă și ea a demonstrat întregii clase că a însușit materia la perfecție. A luat nota „5”. La următoarea lecție a mai luat un „5”, apoi încă unul și așa și-a corectat cozile, absolvind clasa a VII-a cu eminență. Dar de fiorul dragostei nu se lecuise.

La serata de absolvire a 7 clase toți elevii au înmânat buchete de flori învățătorilor. Ea, roșie ca para focului, un pic fâstâcită, i-a oferit buchetul profesorului iubit. Era fericită. Dar mai mult decât fericită avea să fie în clipa când acesta a invitat-o la vals. Sub privirile unui sat întreg, prezent la bal, nu-l vedea decât pe El. Nu-și putea ascunde sentimentele. Era toată numai fior. Ar fi dorit să danseze cu el toată seara, toată viața, dar tânărul profesor nu i-a oferit decât un singur dans.

Balul s-a terminat pe la zori. Profesorul, care trăia în gazdă la vecinii Ilenei, nu s-a dus să se culce acasă ca să nu-i trezească pe stăpânii bătrâni. A cerut de la Ileana o pătură, a așternut-o în via lor de după casă și s-a culcat. Fata era atât de fericită! Veghea somnul omului drag, urmărindu-l de printre tufele de viță-de-vie. Apoi s-a dat aproape de el și-l sorbea din priviri. Omul dormea strâns.

Fericirea desăvârșită s-a frânt

În răsăritul soarelui chipul lui i s-a părut de-o frumusețe neobișnuită. Fata și-a trecut ușurel degetele prin părul aspru și des și era gata să-i ia capul pe brațe și să-și apropie buzele de buzele lui. În acest moment fericirea desăvârșită s-a frânt. Ochii lui negri, strălucitori s-au deschis surprinși. Ce-o fi șoptit ei atunci? Poate își amintiseră de o dragoste lăsată în satul lui de departe, poate dorea să-i spună ceva Ilenei, dar n-a îndrăznit.

Imediat după serata de absolvire, fizicianul a plecat din sat pentru totdeauna. Ileana a rămas cu dragostea neîmpărtășită, învăluită în dulcele ei parfum. Timp de doi ani i-a scris în fiecare zi scrisori de dragoste, pe care nu le-a expediat. Le aduna într-o cutie. Spera că într-o zi se vor întâlni și i le va da să le citească.

Dar acea zi n-a mai venit. Profesorul s-a căsătorit, iar Ileana după absolvirea școlii a fost admisă la facultate, unde o aștepta cea mai frumoasă perioadă plină de iubire din viața ei.

Blând, perfect, curat, ușor, acel sentiment de dragoste pentru fostul profesor a dominat inima Ilenei până în anul I de facultate. La începutul anului de studii, o colegă venită din satul profesorului avea să-i aducă vestea că Fizicianul s-a căsătorit cu dragostea lui din sat după ce a plecat din școala Ilenei și că e tată a doi copii gemeni. Din acea clipă fata a încetat să se mai gândească la el. Își vedea de studii și se bucura de clipă.

Chiar din primele zile ale anului de învățământ pusese ochiul pe ea un coleg de grupă, Georgel. Era un băiat foarte frumos și deștept, râvnit de multe domnișoare. Le cucerea cu chipul lui luminos și cu sufletul plin de bunătate. Cu Ileana s-au întâlnit față în față la o recreație. A fost de ajuns doar o privire și inimile lor au tresărit. Instantaneu, au simțit o atracție unul față de celălalt.

Nopți albe de dragoste

Vorba lor s-a legat ușor de parcă se știau de o viață. În scurt timp și-au dat seama de sentimentele ce izvorau din inimă, iar conexiunea dintre ei a devenit vizibilă atât pentru colegi, cât și pentru profesori. Trăiau o poveste de dragoste frumoasă, romantică, nebună! Primeau și ofereau dragoste. În nopțile calde de toamnă și primăvară își luau păturile și se urcau pe acoperișul căminului ca să-și poată oferi dragostea, nestingheriți de nimeni.

Studenți la filologie fiind, își dedicau poezii unul altuia, treceau prin iubirea lor reciprocă temele pentru a doua zi, se îmbătau cu îmbrățișări tandre și sărutări fierbinți. Se iubeau pătimaș și fierbinte în fiecare noapte de parcă aceea ar fi fost ultima din viața lor. În acele nopți și vântul, și luna, și cerul cu stele îngânau cuvinte magice pentru dragostea lor sinceră, pentru o mare-mare iubire ce-i lega. „Ești Lumina caldă a dimineții”, îi șoptea drăgăstos el. „Ești Soarele meu”, îi răspundea duios ea…

Pleacă badea la armată

Așa a trecut un an. Dar a venit toamna anului II și Georgel a fost luat la armată. Era anul 1964 și băieții admiși la studii imediat după absolvirea școlii medii erau înrolați în armată. Continuau învățătura după satisfacerea serviciului militar. S-au despărțit cu speranța că anii de cătănie vor trece repede, iar scrisorile îi vor ține aproape.

Am să-ți scriu în fiecare seară câte o scrisoare și la sfârșit de săptămână am să le pun într-un plic și am să ți le trimit”, i-a spus la despărțire. Își luase și plicuri, și câteva caiete, și stilouri. Însă zilele treceau, dar de la omul iubit, niciun cuvânt. Ileana nu știa ce să creadă. După mai multe luni de așteptare și-a zis: „I-o fi furat inima vreo fiică de ofițer dacă a uitat de mine”. Încerca să-l uite, dar nu putea. Adormea și se trezea cu el în gând. El rămânea pentru ea și vis, și durere, și așa va rămâne până la sfârșitul vieții.

La polul opus, la marina militară din Sevastopol, Georgel avea aceleași trăiri lăuntrice. Nu știa și nici nu bănuia că scrisorile lui nu ajung la iubită. Cine o fi crezut că Natalia, „cea mai bună prietenă și colegă”, îi nimicea scrisorile. Fata se îndrăgostise de el și trăgea nădejde la căsătorie. Poșta venea la cămin când studenții erau în auditorii. Natalia făcea tot posibilul ca să ajungă prima la cămin să verifice corespondența. Cum vedea plicul de la Georgel, îl lua, citea scrisorile din el, apoi le rupea bucățele și le arunca într-un coș de gunoi în oraș. Doar pozele cu el le păstra.

Între două inimi îndrăgostite

Trei ani de serviciu militar în Flota militară maritimă din Sevastopol au trecut iubind și suferind. La fel au trecut și studiile Ilenei. La absolvirea facultății, tânăra profesoară fusese repartizată într-un sătuc uitat de lume din centrul republicii. Se simțea singură, tristă, străină. De la Georgel, nici o veste. Cel care îi aducea puțină alinare era directorul școlii, tânăr profesor de fizică, care începuse s-o curteze. Directorul îi amintea de prima ei dragoste.

În a doua sâmbătă de septembrie, Vlad Alexandrovici (așa îl chema pe director) a invitat-o acasă la părinții lui, la Briceni. La întoarcere i-a zis: „Leano dragă, aș vrea să fac cunoștință și cu părinții tăi. Poate mă inviți sâmbăta viitoare în satul tău”. „Mai vedem”, i-a răspuns. Pe la mijlocul următoarei săptămâni, de Ziua Înălțării Sfintei Cruci, Georgel, întors din armată și restabilit deja la facultate, s-a înfățișat la gazda Ilenei acolo în satul uitat de lume.

Eroina mea povestește: „Parcă îl văd și acum. Frumos ca un actor, îmbrăcat la patru ace, cu un trenci negru pe mână. Supărată cum eram pe el că nu mi-a scris nici o scrisoare, l-am invitat în casă. Chiar din prag m-a dojenit cu întrebările: «De ce nu mi-ai răspuns la scrisori, Ilenuțo? Cu ce ți-am greșit? Cum ai putut să mă lași trei ani fără niciun rând de la tine?!». «Cum să-ți răspund, dacă nu mi-ai scris?!», strigam printre lacrimi.

Am încercat să lămurim lucrurile. Mie nu-mi venea a crede că mi-a scris, lui nu-i venea să creadă că nu am primit nici o scrisoare de la el. Am stat la masă, am vorbit, dar tot nu credeam că mi-a trimis sute de scrisori. A vrut să rămână peste noapte la mine în gazdă. Nu i-am permis. Doar nu eram căsătorită cu el și nu voiam ca gazda mea să gândească urât despre mine. I-am găsit transport și l-am trimis la institut. În zilele următoare, de atâta emoție, nu-mi puteam aduna gândurile în fața elevilor, iar Vladimir Alexandrovici mă tot sâcâia cu întrebarea: «Mă inviți sâmbătă în ospeție la părinții tăi ori nu?»”.

Glasul inimii a fost acoperit de glasul rațiunii. Cuprinsă de îndoială, Ileana l-a invitat pe Vladimir Alexandrovici acasă, la ea în sat. Părinților le-a plăcut de cum l-au văzut și l-au auzit vorbind. Era frumos, inteligent, așezat la vorbă. În timp ce stăteau cu toții la masă, Vlad s-a ridicat și, printr-un discurs bine pregătit, a cerut-o în căsătorie.

Ea tăcea, iar maică-sa, cu bucurie în glas, a rostit: „Doamne! De când aștept eu ziua asta să-mi văd fata cerută în căsătorie! Sunteți o pereche potrivită. Amândoi aveți studii superioare, munciți în aceeași școală. Eu zic să vă fie într-un ceas bun și cu Doamne ajută! Tu ce zici, bărbate?”. „Eu n-am nimic contra, dar să vedem mai întâi ce zice Ileana”, i-a răspuns acesta.

Se uita la Vlad, dar îl vedea pe Georgel

Fata se uita când la Vlad, când la părinți. În cele din urmă a zis apăsat: „Dacă voi încuviințați, zic Da”. Ileana simțea în acele clipe că nu poate face nicio mișcare. Se uita la Vlad, dar în fața ochilor îl vedea pe Georgel și abia de mai zărea fețele bucuroase ale părinților care îl îmbrățișau pe viitorul ginere.

Peste două săptămâni, s-a făcut nunta la mireasă. Georgel învăța într-o grupă cu o domnișoară din satul Ilenei, care se număra printre invitații la nuntă. Când aceasta i-a arătat invitația, el mai n-a leșinat. Cu inima zdrobită, în ziua nunții a cumpărat un buchet de crizanteme albe și a plecat spre casa miresei. Muzicanții cântau în pragul casei, iar druștele, pe prag, îi aranjau miresei coronița și beteala.

Flăcăul s-a oprit în fața ei. Sub privirile lui încordate, nebune, mireasa a fugit în casă. Iar îndrăgostitul s-a urcat pe prag, a fixat buchetul în clanța ușii, s-a întors și a plecat. Mirele încă nu venise cu nuntașii de la Briceni. Ileana, lovită ca de trăsnet, stătea întinsă pe pat. În cele din urmă, simți că o doare atât de tare inima, și durerea nu venea din interior, ci de la buchetul de crizanteme cu parfum îmbătător pe care druștele i-l așezaseră în față. Era ca o săgeată care i-a străpuns inima și i-a lăsat o durere pentru toată viața…

Inima ei a plâns mereu după Georgel

Măritișul iubitei a fost cel mai dureros moment din viața lui. A lăsat studiile, s-a dus acasă la părinți, s-a închis în Casa Mare și a început să fumeze. Nu mânca nimic. Două săptămâni a stat așa, până când l-a luat maică-sa la rost: „Ce-i cu tine? Ești bărbat? Ce, s-a terminat lumea fetelor? Du-te și învață și fii cu mintea trează, că dacă ea te-a refuzat înseamnă că n-a meritat să fie soția ta”.

Și el așa a și făcut. S-a dus înapoi la institut, a intrat în camera fetelor din grupa lui și a zis: „Cine vrea să se căsătorească cu mine?”. Maria, o fată care era una la părinți, a zis: „Eu!”. În aceeași zi au plecat la Oficiul Stare Civilă și au depus o cerere de căsătorie. Au făcut nuntă mare, li s-au născut doi copii, dar până la urmă au divorțat.

Natalia, cea care i-a nimicit scrisorile din armată și care nu era căsătorită, s-a bucurat. A alergat cu sufletul la gură la el, i s-a destăinuit, crezând că el va accepta să se căsătorească cu ea. Când a aflat însă adevărul despre nimicirea scrisorilor, s-a înfuriat și a rugat-o să nu se mai arate în calea lui. Gândurile îi erau la Ileana. O perioadă i-a tot transmis scrisori de dragoste printr-un fost elev de-al ei care învăța în colegiul în care preda el. O implora să divorțeze. Ea însă se afla în dilemă. Inima îi șoptea: „Da!”, iar rațiunea: „Nu!”.

Iubirea nu trebuie să se teamă de prejudecăți

Scrisorile lui aveau un farmec special. Fiecare cuvânt era plin de dragoste. Eu le citeam și le rupeam. În inimă îl purtam și-l mai port și acum, dar nu aveam ce face, eram căsătorită, aveam doi copii, îmi căutam de familie. Toată viața am tânjit după omul acesta. Nu știu ce a fost în capul meu atunci, când am acceptat să mă căsătoresc cu Vlad.

Rațiunea, care de multe ori ne este ghid bun, de data aceasta a dat greș. Sau poate că așa mi-a fost soarta. Regret că n-am făcut un copil cu omul drag. Ne-am întâlnit de câteva ori la cursurile de reciclare, unde stăteam cu săptămânile și am avut posibilitatea să-i ofer și să-mi ofere nopți de dragoste, dar n-am făcut-o și rău îmi pare acum.

Nu zic ba, cu soțul, care a murit când nu împlinise 54 de ani, am avut înțelegere în casă. I-am purtat respectul, dar nu l-am iubit. Toată viața am trăit din amintiri. Inima mea a plâns mereu după Georgel. L-am iubit și-l voi iubi până în ceasul morții. De ce oare n-a fost să fie așa cum visam în nopțile noastre de dragoste pe acoperișul căminului?! Am fi devenit cel mai minunat cuplu din lume”, și-a încheiat Ileana povestea, suspinând.

P.S. Ileana are acum 77 de ani. Timp de 42 de ani a predat inspirat în școală lecții de română. A fost o profesoară de excepție, iubită și adorată de elevi. În prezent, își îndulcește sufletul cu amintiri și spune că abia acum a înțeles că iubirea nu are bariere și nu trebuie să se teamă de prejudecăți.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here