Când a apărut Chișinăul?

717
0
Chișinău. Vedere panoramică de pe la anul 1900

Se pare că de multă vreme nimeni nu se mai îndoiește că orașul Chișinău își trage obîrșia de la denumirea fixată într-un document istoric din anul 1436. În anul 1936, cînd Basarabia se afla în componența României, a avut loc sărbătorirea a 500 de ani ai orașului. Dar istoricii sovietici, primind probabil ordin să dezmintă celebrarea organizată de „ocupanții români”, au propus o altă dată de întemeiere a orașului, anul 1466, cînd așezarea este menționată într-un hrisov al lui Ștefan cel Mare, drept care în 1966 autoritățile sovietice de la Chișinău au organizat altă sărbătorire a 500 de ani. Întrucît însă cel de-al doilea document nu părea destul de sigur, fiind o copie tîrzie, din secolul XVIII, oarecum confuză, a hrisovului atribuit lui Ștefan (DRH A, II, p. 187), s-a decis la un moment dat să se revină la anul 1436.

Actul din 17 iulie 1436, care este o danie a fiilor lui Alexandru cel Bun, a voievozilor Ilie și Ștefan, spune, între altele, referindu-se la logofătul Oancea: „i-am dat și i-am întărit vislujenia lui, satele pe Răut, anume: Procopinți, unde au fost Procop și Vasile vătămani, și cu moara, și Macicăuți, și cu prisaca, și Cozarăuți, și Fîntîna Albă, și, la gura Volcinețului, unde se unește cu Cotovțea, și la Itchil, între Crotolici, mai jos de unde stă Piatră, mai sus de locul lui Oțel, și aproape de Bîc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheșeneului lui Acbaș, la Fîntînă, unde este Seliștea Tătărească, în dreptul păduricii” (DRH A, I, p. 219).

Pentru cei care au crezut că documentul respectiv vorbește anume despre orașul Chișinău, și nu despre altceva, a fost suficientă menționarea în el a Cheșeneului lui Acbaș. Avea să se constate însă că citirea atentă a documentului dă naștere la cîteva întrebări care pun la îndoială părerea că actul respectiv ar fi vizat anume acest oraș. Primul lucru care trebuie lămurit este chiar această denumire, Cheșeneul lui Acbaș. Astăzi pare să fie acceptat de toți cei care au examinat atent și cu un minim de competență cele două componente ale denumirii că sînt vizate două nume tătărești, primul derivînd de la substantivul comun tătăresc kissenia sau kișenia și însemnînd mormînt, cavou (poate și piatră de mormînt), iar celălalt fiind cu siguranță un nume propriu tătăresc. Așadar, e vorba de mormîntul unui tătar pe nume Acbaș, deci nu e vizată o așezare, un loc populat. La sfîrșitul secolului XIV și în prima jumătate a secolului XV era firesc ca în Basarabia, să se fi aflat multe morminte tătărești. Apoi, din acest document nu rezultă deloc că Cheșeneul lui Acbaș s-ar fi aflat pe malul drept al Bîcului, pe locul Chișinăului istoric.

Logofătul care a scris dania spune răspicat că toate satele și celelalte locuri nimite de el erau „de cealaltă parte” a Bîcului, adică în stînga rîului, „pe valea ce cade în dreptul Cheșeneului lui Acbaș”, precizînd că se găseau „aproape” de Bîc (вблизи), nu „lîngă”, cum scrie în traducerea documentului. Pentru scriitorul actului de danie, care se afla la cîteva sute de kilometri de locul descris, „aproape” putea fi destul de departe de rîu, poate chiar la depărtare de zeci de kilometri. Pe atunci, Bîcul era un rîu mult mai mare ca acum, cu un debit mult mai bogat, de aceea era firesc să fi fost luat ca punct de orientare, pentru ca acei care urmau să citească documentul ori să-l audă să-și fi putut închipui cam pe unde se aflau satele și locurile numite în el. Tocmai de aceea nu există nici o siguranță că valea menționată în document, deci și Cheșeneul lui Acbaș, s-ar fi aflat lîngă Bîc.

De obicei, diacul care scrie documentul, cînd are în vedere așezări din imediata apropiere a unui rîu, folosește expresia „pe rîul cutare”, ca în documentul citat mai sus. De regulă, acesta leagă lucrurile pe care le menționează în danie de ceva ce lumea deja cunoaște sau de un alt lucru care poate fi găsit ușor: un rîu, o pădure sau măcar o fîntînă, o piatră mare etc. Astfel, despre satele dăruite logofătului Oancea el spune că se aflau pe Răut, deci nu trebuiau căutate în altă parte.

Așadar, elementul principal din acest document îl constituie formula „i-am dat… satele de pe Răut”. De regulă, cei care s-au arătat interesați de originea Chișinăului și au scris despre asta, par să nu fi acordat nici o atenție acestei formule, concentrîndu-se aproape exclusiv pe sintagma Cheșeneul lui Acbaș. Or, în document se spune răspicat că erau vizate sate de pe acest rîu. Atît cît se poate decripta din fragmentul reprodus mai sus, este vorba de patru sate: Macicăuți, Procopinți, Cozarăuți și Biserica Albă.

Din toate acestea, doar cel dintîi poate fi localizat, fiind vorba, fără îndoială, de actualul sat Mășcăuți de pe malul Răutului; celelalte între timp și-au schimbat denumirile, astfel că nu pot fi localizate. Este adevărat că mai sus de Mășcăuți, pe malul opus, se află satul Piatra. În varianta tradusă în română a documentului se găsește fraza „unde stă Piatră”, dar sigur că nu este vizat satul cu această denumire, în primul rînd pentru că fraza cu Piatră în forma nehotărîtă, nu pare să vizeze satul, iar în al doilea rînd pentru că în original scrie „где Камень стоит”, ceea nu lasă nici o îndoială că nu e vizat un sat, ci o piatră, chiar dacă cuvîntul respectiv e scris cu majusculă. Nu se cunosc situații în care denumirile de localități să se fi tradus din slavă în română și viceversa.

Dacă admitem că posesiunea prevăzută de actul de danie al voievozilor Ștefan și Ilie către logofătul Oancea se întindea de la Mășcăuți spre sud-vest pînă aproape de Bîc, iar spre vest pînă la gura Volcinețului, atunci vom constata că apar unele întrebări la care nu se poate răspunde, iar documentul intră în contradicție cu alte acte similare. Valea Volcinețului este cea de unde pornește unul din cele două izvoare mai mari ale rîului Bîc, anume cel din dreapta. Dacă posesiunea lui Oancea ar fi pornit de la Răut ajungînd pînă aici, iar de aici ar fi făcut un ocol mare pînă la locul unde se află astăzi orașul Chișinău, era de așteptat să se fi arătat traseul hotarului care despărțea această posesiune de pămînturile din jur, așa cum se face în cazul tuturor daniilor și cum vedem că se procedează și în documentul de față, cînd sînt arătate hotarele satelor de pe Răut.

Or, constatăm că asta nu este. În plus, nu se arată ce pămînt se dădea la gura Volcinețului. De fapt, era imposibil ca pămînturile din această zonă să-i fost date acestui boier, deoarece mai devreme, mai precis, în 1420, Alexandru cel Bun dăruise satele cuprinse între Cornești, Pitușca, Bucovăț, Căpriana, Vărzărești și Cunila (act. Căbăiești) vornicului Oană (DRH A, I, p. 67-68), și nu se cunoaște nici un document prin care această danie ar fi fost anulată. Și asta dincolo de faptul că e greu de închipuit ca pe un spațiu foarte întins, de circa 70 de kilometri în lungime și 40 lățime să se fi aflat numai patru sate, cum se spune în dania logofătului Oancea. De asemenea, în 1436, doar cu cîteva luni înainte ca cei doi voievozi să fi făcut această danie, ei dăruiseră boierului Duma Uranie o întindere de pămînt cuprinsă între văile Cobîlca și Peresecina, pe malul stîng al Ichelului (DRH A, I, p. 204). Este adevărat că actul care i-a fost dat logofătului Oancea era o confirmare a ocinei (vislujenie) acestuia, pe care o avea mai de demult, dar dacă ocina respectivă se întindea de la Răut pînă la Bîc, cum a fost înțeleasă de unii, atunci ea excludea posibilitatea ca boierului Duma Uranie să-i fi fost dat pămîntul care era cuprins în această proprietate. Și invers, pentru ca logofătul Oancea să fi putut stăpîni pămîntul de la Răut și pînă la Bîc, trebuia ca actul de danie pentru Duma Uranie să fi fost anulat, ceea ce, iarăși, nu se cunoaște să se fi făcut. Aceste observații, împreună cu faptul că logofătul Oancea a primit doar patru sate pe Răut, induc concluzia că posesiunea acestuia nu avea cum să ajungă la Bîc, fiind posibil totuși să se fi apropiat de Ichel, dar nu mai jos de valea Cobîlca.

Pe atunci, dania de patru sate era una obișnuită; cea care i-a fost dată vornicului Oană constituia o excepție, ceea ce se explică prin rangul său foarte înalt. Această concluzie corespunde întru totul principalei prevederi a actului de danie, care spune că satele care au fost date lui Oancea erau situate pe Răut. Cît privește denumirile Bîc și Volcineț, nu este deloc exclus ca în documentul analizat aici acestea să fi vizat alte locuri decît cele pe care le desemnează acum, mai ales fiind știut că cea dintîi pare să fie și ea de origine turco-tătară și deci avînd o răspîndire ceva mai largă în perioada în care prezența tătară în Basarabia mai era încă destul de vie. Nu e lipsit de interes, în acest context, faptul că în apropiere de aceste locuri, adică de Mășcăuți și de satele de alături, cîteva decenii mai înapoi se aflase orașul tătăresc Șehr al-Djedid (Orheiul Vechi). Era firesc, prin urmare, ca în prima jumătate a secolului XV să se fi întîlnit pe acolo mai multe denumiri rămase de la tătari.

Evident că observațiile de mai sus nu au răspuns la întrebarea din titlul articolului, din simplul motiv că, nedispunînd de datele necesare, nici nu au putut să răspundă. S-au făcut doar niște constatări și analize documentare care demonstrează că părerea bine cunoscută, după care Chișinăul ar fi fost atestat documentar la anul 1436, nu are confirmare în sursele istorice cunoscute.

Autor: Ion Țurcanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here