Ion(el) Cărpineanu

Aceasta este legătura dintre generaţii: noi am fost ieri, ei sunt astăzi, perpetuând spre mâine, care trebuie să fie mai bun şi mai fericit

S-a întâmplat că, după mulţi ani de lucru într-o singură şcoală, am părăsit-o devenind „capitalist”, adică locuitor al capitalei. Cu regrete nemărturisite şi sfâşietoare dureri sufleteşti.

Mi-amintesc şi-acum: un ochi râde, altul plânge. Iată-l pe Casian Pimen, căruia îi umbla limba ca o morişcă, iat-o pe delicata Dobrovolschi Nadejda; tot la începuturi i-am avut elevi pe Ion Ciubotaru, azi regisor la Iaşi, pe Simion Filimon, priceput şi la desen, şi la sculptură, şi la muzică… Mai încoace am avut o clasă de domniţe, una mai frumoasă decât alta, una mai gingaşă decât alta: Alina Popa, Svetlana Roman, Mariana Ciubotaru, Lilia Nacu… şi talentata Alina Irofti, care de multă vreme nu mai este printre cei vii…

Apoi aceşti mai de la urmă: Ionel Cărpineanu, Irina Şendrea, Valeriu Holban, Liliana Frunză, deţinătoarea locurilor de frunte la olimpiadele de limba şi literatura română… Şi încă zeci şi sute de discipoli. De la cei din urmă am vrut să-mi iau rămas bun. M-am dus la şcoală (iarna, în vacanţă) şi le-am scris pe tablă:

Iată, soarta ne desparte,

Copilaşii mei curaţi,

Sunt cu voi, deşi-s departe,

Nu vă uit, nu mă uitaţi…

Când s-au reînceput lecţiile, după vacanţă, sentimentala mea strofă a rămas neatinsă pe tablă o săptămână întreagă. În jurul ei se adunau ecuaţii algebrice, dialoguri în franceză, date istorice.

Le mulţumesc generoşilor mei colegi şi frumoşilor mei elevi că mi-au prelungit cu o săptămână aflarea mea printre ei.

* * *

Îmi pare grav, chiar foarte, că învăţământul nostru devine tot mai depersonalizat. Profesori, mai ales cei cu puţine ore la clasă, care nu-şi prea ştiu elevii şi apelează la lista din catalog pentru a-i identifica; elevi care-şi numesc dascălul „domnule profesor”, fiindcă nu-i ştiu numele şi prenumele… Se întâmplă acest fenomen, mai ales în oraşe, deoarece există o fluctuaţie de cadre didactice foarte mare. La ţară, în acest sens, al depersonalizării învăţământului, e ceva mai bine, dar şi acolo procesul se înrădăcinează prin gloate de copii aduşi cu autobuzele „într-o şcoală mai bună”, prin profesori care sunt nevoiţi să predea în două – trei sate, ba şi în mai multe.

Se zice că în şcolile japoneze cadrele didactice, după ce predau doi – trei ani la rând, sunt obligate să se ducă în altă şcoală. Pentru a nu-şi face „idoli”, elevi favoriţi etc. N-am cercetat practica aceasta pedagogică, dar o consider… neproductivă. În ceea ce mă priveşte, am emis următorul „aforism”: mai bine să-ţi predea un profesor mediocru într-o anumită unitate de timp decât trei sau cinci aşi în acelaşi răstimp. Elevii se obişnuiesc cu stilul de predare al unui individ şi asimilează materia mai uşor decât atunci când se schimbă neîntrerupt „emiţătorul”.

Aşadar, în anul 1992 am scos cu bine o clasă de absolvenţi şi am devenit diriginte şi profesor de română al unei clase de-a V-a. Tristeţe şi bucurie în acelaşi timp. Tristeţe, chiar trăiri dramatice, în raport cu tinerii care au părăsit şcoala pentru totdeauna şi bucuria unui nou început.

Clasa a V-a care mi-a revenit era compusă din vreo treizeci de pici care de care mai „colorat”. Smoliţi şi blonzi, cu capetele tunse brebănel şi altele cu închipuire de frizură, dar aproape toţi zbânţuiţi şi ghiduşi. Precum este copilăria. La lecţii se arătau a fi active mai ales domniţele. Printre copii era şi un băieţel de o originală frumuseţe: Ionel Cărpineanu. Josuţ de statură, cu dinţişori albi ca miezul proaspăt de ridiche şi cu chica roşie ca para focului, care ţâşnea „ca macu-n secară” (Lucian Blaga). De altfel, şi cei doi fraţi mai mari ai lui Ionel, un băiat şi o fată, erau marcaţi de culoarea garoafelor aprinse. Tustrei împrumutaseră de la mama lor vâlvătaia focului în păr. Colegii lui Ionel se obişnuiseră cu această calitate a băiatului, dar eu, neliniştit ca nu cumva să-l poreclească sau să râdă de el, am anunţat în clasă, vajnic şi autoritar, că băieţii şi fetiţele cu părul roşu sunt foarte deştepţi, deoarece organismul lor conţine mult cupru (aramă), ceea ce-i face deosebiţi de alţi oameni.

(Citisem această afirmaţie într-o carte despre călugărul austriac Mendel şi despre principiile eredităţii).

În primele zile ale lui septembrie a anului 1990 n-am reuşit să mă conving de veridicitatea teoriei cu surplusul de cupru din organism, căci degrabă şcoala ieşise la cules struguri. Reamintesc: toţi elevii, cu excepţia claselor primare, erau obligaţi să adune de pe câmpuri bogăţiile gliei colhoznice.

Ionel Cărpineanu nu prea făcea purici la cules, de altfel, ca şi majoritatea colegilor săi. Micuţ, se ascundea cu uşurinţă după căldarea de zinc, ba chiar şi după o frunză de vie. Îl depistam cu greu după culoarea roşie a părului. Spun cu greu, deoarece şi frunzele viţei-de-vie deveneau între timp roşcate. Uneori venea şi maică-sa să-l ajute la cules şi atunci Ionel devenea lider netăgăduit al clasei.

După ce s-a terminat recolta strugurilor, ne-am reîntors la şcoală. Mie şi picilor mei, cărora le predam limba şi literatura, ne-a revenit o sală de clasă mare şi spaţioasă. Două lucruri nu mă aranjau: geamurile largi, ce dădeau în afară şi care le atrăgeau privirile copiilor şi tabla fixată prea sus cu cuie enorme, în peretele de beton. Cu geamurile m-am lămurit degrabă, anexându-le nişte perdele groase. Dar tabla prinsă temeinic nu o puteam muta. Şi atunci când îl scoteam pe „cogeamitele” elev Ion Cărpineanu la tablă ca să scrie ceva, eram nevoit să-l sui pe un scaun ca să ajungă la tablă.

Învăţa bine. Era printre liderii clasei. Când pleca spre casă, îl urmăream cum păşeşte cu un ghiozdan mare în spate şi-mi părea că geanta îl poartă pe sus şi nu m-aş fi mirat dacă într-o zi aş fi văzut o morişcă învârtindu-se prinsă de ghiozdan, ca la Carlson, purtându-l în aer pe băiat.

Au trecut anii. Ion s-a lungit, ajungându-şi semenii.

Apoi a absolvit facultatea de energetică a Universităţii Tehnice din Moldova. Apoi s-a căsătorit cu Oxana Roşca, devenită Cărpineanu (2005.) Apoi au venit pe lume fiul Nicolae şi fiica Elena (poartă numele mamei lui Ion, decedată într-un accident stupid). În martie 2021, se va ivi a doua fetiţă în familia Cărpineanu (scriu aceste rânduri la început de februarie 2021.

De ce fac lobby pentru Ion Cărpineanu?

Fiindcă el e unul din stolurile de copii, împreună cu care am zburat în tinereţea mea pedagogică. Fiindcă, aidoma lui Creangă, aş putea zice nostalgic: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre…”.

Acum, când „sunt un ied îmbătrânit, întristat şi cuminte” (Gheorghe Calamanciuc), soţia mă ia uneori în răspăr: ce tot scrii tu despre trecut? Nu ai subiecte moderne la îndemână?

În primul rând proza (romanul, povestirea etc.), în mare majoritate, este efectuată la passé composé, în al doilea rând, educaţia, pedagogia este o temă veşnică, precum iubirea.

Dar să revenim la Ion Cărpineanu. Pe 14 aprilie 2021 face 40 de ani. A reușit să fie/este primar de Cărpineni din 2010, iată al 11-lea an. Ce-a realizat în ipostaza de voinic al Cărpinenilor? Multe, nu degeaba sătenii l-au ales la conducerea satului în patru legislative.

Vom nominaliza doar trei din reuşitele lui: construcţia sistemului de alimentare cu apă potabilă pentru toată localitatea, peste o 100 de kilometri de reţele magistrale (cea mai extinsă reţea de alimentare cu apă potabilă din localităţile rurale ale Republicii Moldova); construcţia sistemului de iluminat stradal – 72 de kilometri de străzi luminate; crearea Întreprinderii Municipale „Cărpineni Servicii”, care prestează servicii publice cetăţenilor (furnizarea apei potabile, serviciul de evacuare a deşeurilor, servicii de salubrizare, servicii de întreţinere a drumurilor locale). Doar această scurtă enumerare vă va permite să vedeţi că în capul deştept al lui Ion Cărpineanu există cupru berechet…

Mă bucur mult de succesele foştilor mei elevi. O spun fără nici o patetică de margarină. În definitiv, aceasta este legătura dintre generaţii: noi am fost ieri, ei sunt astăzi, perpetuând spre mâine, care trebuie să fie mai bun şi mai fericit.

Autor: Ion Iachim