Angela Păduraru – fascinația și naufragiul inocenței

920
0

„Vocea de înger”, cum i se spunea Angelei Păduraru pe valul succesului ei enorm în anii ’70, pe atunci solistă a Orchestrei „Folclor” a Radioteleviziunii, idolatrizată mai ales de omul lucrător de la țară, ea, simplitatea întruchipată și frumusețea ingenuă a cântecului popular autentic din stânga Prutului, avea faima ce concura, pe același palier, doar cu popularitatea lui Nicolae Sulac.

Vocea ei pură, în culori solare și deosebit de calde, ținuta firească, modestia, blândețea ei având originea în universul rural din care provine – Angela Păduraru a fost inconfundabilă, iar cântecele ei, cu valoare de unicat. „De s-ar face dealul vale” „Pasăre cu pene lungi”, „Mamă, eu te las cu drag”, „Dor mi-e, puiule, de tine”, „Plopule, copac frumos”, „Foaie verde matostat”, „Trece Gheorghe supărat”, „Zi-i, bade, cu fluierul”, „Vale, vale și iar vale”, „Arde dorul după tine”, sau prima romanță înregistrată la Radio Moldova – un adevărat miracol în acele timpuri – „Ora despărțirii”, inspirată de versurile Veronicăi Micle, aceste și atâtea alte cântece sunt ale vocii și ale sensibilității ei, ale bucuriilor și frustrărilor feminine trăite de ea – și aici e tenta insolită a Angelei Păduraru – cu seninătatea și împăcarea de a nu cere Providenței mai mult decât ceea ce i-a hărăzit destinul.

Bucuria de a se abandona cântecului

Cântecele Angelei Păduraru plasate astăzi pe Youtube de admiratorii săi, altele câteva înregistrate, împreună cu Orchestra „Folclor”, pe un disc de vinil, iar cele mai multe, peste 100, păstrate (de fapt, uitate) în „fondul de aur” al instituției publice Radio Moldova*, aceste melodii de dragoste, de dor, de pahar, de voie bună, aceste balade sau cântece-mărturisiri – toate par să se zămislească într-o pace (sau resemnare?) interioară, într-o smerită simțire feminină având aceeași tentă luminoasă a bucuriei – bucuria de a se abandona vocii, frumuseții ei, zborului ei liber pentru a destăinui totul doar în cântec și prin cântec!

Fără dezlănțuiri pasionale, fără explozii dramatice, doar cu lumina glasului plutind între vis și realitate. Niște efuziuni confesive încredințate mai mult respirației melodice decât gestului teatral, cântece, în care erupțiile emoționale se resimt doar în surdină, transpare doar acea candoare, acea blândețe și împăcare (mioritică?) a întregii ei ființe de a-și trăi drama ca pe un dat al fatalității („Of, of, mamă, prea ușor m-ai dat/ Ca pe frunza din copac/Ca pe frunza de pelin/ Înapoi să nu mai vin.” – „Spune, mamă, cui m-ai dat”). Și mereu cu aceeași obstinată resemnare provenită, în egală măsură, din versul cântecului, dar mai ales dintr-o stare de fascinație, fascinația inocenței – a vocii, a modulației și a discreției timbrului ca expresii ale ființei ei – în fața predestinării iminente a nefericirii.

Angela Păduraru

Un fascicol de lumină care e cu atât mai intens, cu cât tenebrele sunt mai agresive. Prinsă într-o curbă bruscă de triumf spectaculos și cădere dramatică, Angela e concediată abuziv din Orchestra „Folclor” la numai 46 de ani, ajunge să lucreze la bucătăria unui spital de boli infecțioase și se stinge, în 1995, în izolare completă de scenă și de spectatori, cu o pensie de 59 de lei, fiindu-i umilită, astfel, și faima de artistă. Un destin – ca o fatalitate – atât de specific basarabean de personaj artistic extrem de iubit și adulat, devenind victimă (de parcă ar fi o dramă în continuă reluare) a propriilor rătăciri și erori, întâmplate într-o zonă funestă ce pare să fi fost culpabilă, de atâtea ori, de a pune la încercare și a converti sinceritatea și inocența talentului în vinovăție.

Angela Păduraru se naște cu doi ani înaintea ocupației sovietice a Basarabiei, în 1940. A fost orfană de mamă, răpusă de o bombă care a explodat chiar în curtea familiei Păduraru, apoi și de tată, condamnat la 10 ani de muncă silnică „pentru colaborarea cu administrația română”**; rămâne în grija surorii mai mari și nu absolvă decât șapte clase în școala din satul de baștină Nemțeni, Hâncești, fostul jud. Lăpușna. Traseu încleștat în umilință, sărăcie și resemnare, fără niciun orizont, chiar dacă mireasma dulce a vocii ei uimitor de curate, pusă pe cântecele culese de pe drumurile satului – acest „repertoriu”, deloc copilăresc, această scânteie ancestrală, luminând molcom, a glasului tandreței ei native aduc o pată de culoare neobișnuită la concursurile și festivalurile zgomotoase ale noilor autorități.

Nu zic nu – acestea o iau în seamă și o onorează cu diplome și „gramote”. Ceea ce nu schimbă, pentru ea, până la vârsta de 23 de ani, să fie doar dădacă, apoi educatoare la grădiniță, apoi infirmieră și bucătăreasă la spitalul din satul vecin, un mediu din care provine și alături de care se simte la fel de firesc ca în cântecele ei atunci când apare la matinee, baluri de „maiovci”, sau la prașilă pe deal, ori pe scena casei de cultură din sat.

Angela Păduraru

Printr-un viraj al destinului, prinde, prin concurs, un loc de coristă în Capela „Doina” a Filarmonicii, în timp ce presa timpului remarcă „uimirea cu care o celebritate ca Vladimir Minin s-a arătat încântat de capacitățile vocale ale Angelei Păduraru, de vocea ei deosebit de curată”. Angela nu auzise, firește, de monștrii sacri de la Moscova; ea nu știe nici notele, nici teoria muzicii, ci își savurează cântecul auzit acasă, „Pasăre cu pene lungi”, mascota ei instinctivă de la competiție (până și cuvintele par să aibă o premoniție: „M-ai iubit de copilă,/Iar acum mă lași străină/ Ca pe puiul cucului/În bătaia vântului.”), cu care își va lua zborul de acum încolo în lumea ispititoare a spectacolului. Alta decât cea a satului.

Blândețea mângâietoare a vocii și resemnările firii

Vertijul schimbării o ia pe sus, mai întâi e coristă și ajunge cu Capela „Doina” să cânte în capitala rusă, apoi vestea despre „vocea-minune” apărută la Filarmonică ia foc și devine solistă, împreună cu Nicolae Sulac, în Orchestra de Tineret, cu care cutreieră imensul spațiu al URSS-ului.

Angela are, așa cum o arată fotografiile, o podoabă capilară bogată, în care își prinde o floare roșie de mușcată, un costum în stil popular simplu ornamentat, ea mai are, spune Nicolae Sulac, „maniera ei blândă de a cânta”, care se îngemănează firesc cu puritatea vocii ei, dar, așa cum a rămas în amintire efigia ei, cu o ținută încrezătoare, fără să fie alimentată de orgoliul talentului, ci de acea sinceritate dezarmantă care se desprinde firesc din cântecul ei.

Se căsătorește, tot atunci, cu Ghennadi Pogrebnov, rusul cu o constituție atletică de „bogatâr’” și o biografie precipitată în mai multe ansambluri de cântece și dansuri din fundul Siberiei, din Altai și Ural, care găsește cu cale să se oprească, în sfârșit, în Moldova, în corul filarmonic, alături de Angela. Ofrande ca în palmă, pe toată linia. Cei doi copii care se nasc unul după altul, mutatul din cămin în cămin, apoi prin spații sordide la demisol, mai e adus și socrul bolnav, și paharul consolator ca dezlegare (sau declanșare?) a conflictelor – o viață ce o înghesuie în cotidian ca în colivie, din care reușește să evadeze ca să cânte la Cinematograful „Chișinău”, înainte de proiecția filmelor, sau să realizeze câteva înregistrări inedite cu Orchestra Radioteleviziunii.

Angela Păduraru

E perioada anilor ’67 – ’71, când o voce caldă, limpede și, cum mereu se remarcă, „dulce ca mierea”, această undă înmiresmată de curent sentimental, de voluptate inocentă (aici e și „Pasăre cu pene lungi”, și „Lele, lele, lelișoara mea”, cu un „of-of-of-of” ca un ecou ereditar ce-i curge prin vene, și „Vino, maică, de mă vezi”, și „M-a făcut mama frumoasă”) aduce – deși aduce episodic și oarecum pe furiș – un ușor dezgheț în programele rigide ale unui regim înțepenit în stagnare.

Miracolul schimbării vine odată cu apariția, în ’71, a Orchestrei „Folclor” a Radioteleviziunii, creată de lăutarul Dumitru Blajinu pe principiul folclorului autentic, și îi aduce Angelei un post de solistă, la fel și un mediu fertil, în care se prind și înfloresc toate dorurile și toate florile ei de bujori, de trandafir, de tei, de busuioc sau de mușcată. E acompaniată de o orchestră în care fierbe, regăsit, sonul neaoș al muzicii populare, mai e înconjurată și de o întreagă echipă de aranjori-orchestranți (S. Crețu, A. Golomoz, C. Baranovschi, ar fi doar câțiva dintre ei), așa încât Angela se simte ca niciodată în elementul ei – ciocârlia cântă fără să-i pese că nori negri se adună deasupra ei.

Unii și-o amintesc „veselă și deschisă, povestitoare de întâmplări hazlii”, alții dezvăluie „firescul și sinceritatea Angelei” sau „modestia și simplitatea ei proverbiale” provenite – toate – dintr-o „fire blândă și bună la suflet”. Un sezon prielnic, de grație pentru ca solista de la TV și Radio Moldova să-și cânte – într-un flux revelator de libertate – mai ales „dorurile” ei ca să le țese ozoare, să le nuanțeze în diferite culori, mai vesele, înfocate și, inconfundabil, în ritm moldovenesc, sau să le învăluie în blândețe, în blândețea ei mângâietoare, tandră, în luciu mat (Nicolae Sulac ar fi spus mai simplu: „Ea era o cântăreață blândă, cum era și sufletul ei blând.”), așa cum apar ele, ca într-o suită pe același motiv, în „Dorule, măi dorule”, „Dor mi-e, puiule, de tine”, „Dorul tău nu-l pot uita”, „Dorule, de n-ai mai fi”, „Arde dorul după tine” etc., etc.

Mai vin, însă, și cântece compuse special pentru ea și Angela le cântă, fără a alege, pe toate – și pe cele de „viață nouă”, și pe cele pe teme agricole, cu „harnici gospodari”, se mai lasă ispitită să slăvească și partidul, injectându-le din plin, la unison cu atmosfera „traiului bogat”, câte un tonic chiuit de veselie. Ea nu știe să opună rezistență (din slăbiciune?, din neputință?, din inerție?, din teamă?) acestei avalanșe agresive de cântece „planificate”; pentru moment, e considerată chiar un fel de „cântăreață a regimului”, iar acesta, de obicei zgârcit și prudent în onoruri, îi conferă „Pogrebnovoi A. G.” (alias Angelei Păduraru) titlul de Artistă Emerită.

Adevărul e că succesul ei este enorm, difuzoarele din centrele satelor transmit și retransmit cântecele Angelei Păduraru, ea apare, împreună cu Orchestra „Folclor”, și pe sticlă, și, așa cum aflăm din presă, în turnee în URSS, mai are și câte o escapadă în afară, apare și pe scenele din „club”, și direct în câmp, în livezi, în podgorii și brigăzi de tractoare. Amintirile celora care au acompaniat-o în Orchestra „Folclor” confirmă, într-adevăr, că „era nespus de aplaudată”, redacțiile de muzică adunau saci de scrisori, mărturii și acestea că omul de la țară, așa cum se spovedește el, „sunt bucuros că am ajuns s-o văd”, mai mult chiar, „vreau s-o mai văd o dată și pot după aceea să mor”(!).

Ca în oglindă, Angela se vede și ea printre ei, „eu toată viața am fost printre oamenii satului, toate concertele le-am plămădit printre dealuri și văi”, dar, mai spune ea într-un interviu, „când prezentam concerte și vedeam fețele celea transpirate, pline de țărână… trebuia să ies în scenă ca o floare, trebuia să fii ca un simbol al frumosului, al dragostei, al binelui”… (Ah, Angela, ai crezut, din naivitate, că va fi posibil, că va fi real ca un vis atât de frumos să se poată împlini oricând și întotdeauna?)

„Soarta vieții ca vârtejul este”

Atât cât i se permite, Angela va ieși în scenă ca o floare, frumusețea nu se ofilește în vocea și în cântecele ei; cuprinse-n valuri emotive, „of”-urile ei sunt ca întotdeauna discrete, aproape duioase, tristețea e cu atât mai luminoasă, cu cât poate fi ascunsă într-un energic ritm moldovenesc, și mereu calmă, de neînvins, culoarea dintotdeauna a inocenței ei din glas mângâie și consolează în sonuri calde povești neconsolate de dragoste și dor (aici e și „Busuioc tu mi-ai adus”, și „Foaie verde grâu mărunt”, „Trandafir cu patru foi”, „Teiule cu frunză rară”…).

Florile cântecelor nu se ofilesc nici atunci când în căsnicia ei, năravul siberian răbufnește în violențe (ca să apară devastată, cu vânătăi, la repetiții, așa cum s-a șușotit întruna în „Folclor” și pe coridoarele Radioteleviziunii…); mai vin și ravagiile lui Bahus, îi agresează viața, i-o schimbă și i-o poartă în derivă – ispita e devastatoare, bunătatea și blândețea ei cedează (din reflexul slăbiciunii?, al neputinței?, sau din frică?), Angela acceptând captivitatea în aburul unei dezlegări iluzorii în „bine”. În timp ce binele ei adevărat e călcat în picioare și se pierde într-un naufragiu fără ieșire. De la un punct, doar cântecul e singurul în care își găsește refugiul. (Sau, cum zice Angela: „Omul poartă prin viață o singură cruce. Crucea mea a fost cântecul.”)

De atâtea ori, frumusețea și acea aură inocentă a cântecelor ei răsar din această umilință, din umilința feminității ei, pe care nu o mărturisește decât în cântec. Angela e „Mierlița când e bolnavă”, cântec smuls de peste Prut, mai e și un text popular, care, zice ea, „are cuvinte ce te taie la inimă” („Plopule, copac frumos”, cu muzica scrisă special pentru ea de S. Ciuhrii), dar puritatea vocii și sensibilitatea ei le imprimă o altfel de suferință, una în care rănile sângerează, dar nu dor decât ca o împăcare cu ireversibilul.

Apoi, Angelei Păduraru i se ia și cântecul: Comitetul de stat pentru televiziune și radiodifuziune al RSSM o exclude, prin „concurs”, din Orchestra „Folclor”, aplicându-i stigmatul denigrator „za prof. neprigodnost’”. „Statul”, el însuși bolnav și în iminentă prăbușire, e agasat de drame, de „mierlițe când îs bolnave”, de voci mângâietoare de dor, care „nu-și fac treaba cum trebuie”, și atunci le aruncă peste bord. Ca pe niște victime de care nu mai are nevoie.

„Soarta vieții omenești ca vârtejul este. Te învăluie, te suge la fund și mereu trebuie să te gândești când și cum să țâșnești”, așa i se mărturisește Angela Păduraru ziaristului Gheorghe Budeanu (printr-o coincidență nefastă, Gh.B. înregistrase, înainte de deces, și mărturiile Mariei Drăgan). De bună seamă, Angela nu a știut „când și cum să țâșnească” la suprafață în vremurile când, așa cum a simțit ea, „purtau coroană viclenia și minciuna” (să se fi schimbat oare prea mult vremurile de acum?).

Doar că slăbiciunea ei devine tăria ei care a fost cântecul. Îi vezi fericirea în cântec, fericire renăscută și emanată de o voce harică ce nu se îndoiește niciodată de melodiile ei. Le asculți și desprinzi lumina lor ingenuă, reflectând sensibilitatea omului simplu de la țară, care e și simțirea firii ei, o lumină ce se înalță deasupra micimii și ticăloșiei lumii și palpită viu, continuu, așa cum necontenită și fără de sfârșit e însăși viața și frumusețea ei.

***

Angela Păduraru a murit de ciroză hepatică la vârsta de 57 de ani. Familia Pogrebnov și autoritățile i-au pregătit groapa pentru înhumare la cimitirul „Doina” (astăzi „Sf. Lazăr”). În paralel, un grup de admiratori i-au săpat locul de veci la Cimitirul Central, unde, la insistența lor, a fost înmormântată. În amintirea „privighetorii de la Nemțeni”, în satul ei natal, a fost dezvelit un bust și organizat un Festival-concurs al cântecului popular; cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la naștere, Poșta Moldovei a emis un timbru cu imaginea ei, iar în m. Chișinău, o stradă poartă numele Angela Păduraru.

*Aduc sincere mulțumiri redactorului radio, Veta Ghimpu-Munteanu, pentru posibilitatea pe care mi-a oferit-o de a reasculta înregistrări cu Angela Păduraru din Fondul Radio Moldova.

**Citatele prezente în text au fost extrase din presa timpului: „Moldova Socialistă”, „Viața Satului”, „Femeia Moldovei”, „Literatura și Arta”, „Glasul Națiunii”, „Flux”, la fel și din culegerea de documente, cronici, articole „Angela Păduraru, privighetoarea de la Nemțeni”, îngrijită de Alexei Mîțu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here