Idoli şi contra-idoli

368
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Interdicţia de a ne face chip cioplit [idem: de a idolatriza] e prima din şirul celor 10 porunci (anticipându-le pe cele de natură penală). „Porunci” ale lui Dumnezeu, ele au fost rostite de înţeleptul profet pământean (sic!), cel care a adus poporului libertatea, dar şi Cartea (conform tradiţiei, Moise e autorul primelor cărţi din Vechiul Testament). Legi esenţiale, instrucţiuni de supravieţuire a comunităţii neomogene, bulversată de incertitudini, poruncile veneau dintr-o experienţă concretă: evadarea din robie. Şi doar ca să fie atent la sfaturi (să nu comenteze înainte de a înţelege), poporul trebuia să creadă [numai] unei autorităţi supreme. Legea nu era un capriciu al cerurilor, iar libertatea nu e un bun în sine. Dacă nu ştii s-o administrezi, e slobozenie (care, inevitabil, te va duce la pierzanie).

Azi, când, vorba lui Cărare, „suntem mai rafinaţi”, atât de mult dorim să respectăm avertizarea cu idolii, încât, slobozi la gură, avem grijă, mai ales, de cei din jur: oricine pretinde să ocupe locul foştilor noştri zei pe postament (împotriva avertismentului, i-am avut, totuşi!), trebuie să ştie: nu vom admite! Umblăm mereu cu vreascurile subsuoară, ca să dăm foc oricărui nou chip cioplit de alţii, ce pretinde să ocupe locul statuilor demolate, căror, în taină, ne-am închinat noi. Şi visăm (re-)ascensiunea adevăratului lider, adevăratului idol. Al nostru. Visat şi aşteptat ca Salvator. Cu majusculă.

Doar că, dacă vrem să fim cu adevărat liberi, trebuie să ştim că tot atât de mare e şi pericolul de a ne crea infami, renegaţi, contra-idoli (inventez termenul, pentru că un antonim exact nu există). Să inventăm figuri demonice, care ar întruchipa răul absolut, pe care să dăm vina pentru eşecuri. Inclusiv pentru rateurile proprii şi pentru propria inconsistenţă. În loc de confruntări de idei şi programe, azi se dau bătălii pentru statui. Se întâmplă şi pe la case mai mari, unde există tradiţii democratice şi pe alegător nu-l îmbeţi cu apă rece. Acum câţiva ani în SUA ar fi fost inimaginabil să urmăreşti o ciomăgire atât de inelegantă, ca în acest an, între candidaţii republicani şi democraţi. Calităţile lor contau până acum doar în măsura în care fiecare candidat se dovedea cel mai potrivit pentru atingerea obiectivelor, ele fiind, în mod diferit, oricum utile prosperităţii Americii. Şi doar propaganda sovietică îi detesta consecvent pe toţi deopotrivă, caricaturizându-i. Iată că la trei decenii de la sucombarea URSS, grădina sovietică de contra-idolatrizare mai dă roade.

Or a crea contra-idoli e chiar mai simplu decât a idolatriza: compari exemplul concret cu un ideal abstract şi demolezi statuia. Prestanţa modest-mediocră a propriului favorit o explici prin uneltirile neprietenilor, o pui pe seama circumstanţelor nefavorabile, pe când faptele personajului demonizat le raportezi la modelul absolut, niciodată posibil în realitate. Găselniţa genială a tehnologiei politice totalitare este eticheta: ai lipit-o omului şi nu mai ai nevoie de argumente. Le încleiau comuniştii, acum le-au preluat, la pachet, patrioţii intransigenţi. Să nu ieşi din front! Să nu ai vreun gând care nu se aliniază la gândirea (liniară, ca drumul de fier!), a Liderului şi Adevărului Unic! Consecutiv, personalităţile neordinare sunt eliminate din ecuaţie. Toleranţa, acest cuvânt detestat de orice regim totalitar, ne-ar face mai concesivi, mai umani, mai înţelegători. Dar cine ar preda benevol căldarea cu dohot, rămasă moştenire din depozitul sovietic de arme strategice?

Mecanismul funcţionează perfect şi în cazul noului preşedinte MD. O parte dintre alegători o venerează (nu doar o respectă) pe Maia Sandu, iar cealaltă o detestă. Primii, după modelul probat, îi etalează calităţile (ele o pun într-o lumină net superioară în comparaţie cu istericul ei predecesor), îi aplaudă faptele, care în ochii admiratorilor, sunt excepţionale. Fanii (analişti şi comentatori la radio, TV, pe portaluri, reţele şi pagini de ziar) aplică fantastice „exerciţii analitice”, găsind explicaţii pentru toate deciziile favoritei. Acest tablou îl urmărim de cel puţin trei decenii: liderul „nostru” are întotdeauna dreptate, el nu greşeşte şi toate deciziile lui sunt pur şi simplu geniale.

Contraargumentele” oponenţilor sunt aceleaşi, doar în oglinda răsturnată. Oameni care altădată admirau şi aplaudau, fără minim discernământ, mediocrităţi şi comportamente comune (ale vechilor nomenclaturişti sau ale noilor patrioţi, fără deosebire), aici, în cazul acestei făpturi demonice, ridică ştacheta exigenţei până peste toate everesturile. Şi orice faptă, uşor îndoielnică sau chiar absolut onorabilă, apreciată de alţii, ca să nu mai spunem de decizii circumstanţiale, de nevoie, aici, pe terenul intransigenţei de beton şi al demonizării obligatorii, este, categoric şi fără drept de apel, reprobată, unsă cu dohot şi scăldată în venin. Că, deh, limba oase n-are.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here