Interviu cu Maria Mocanu, folcloristă, cercetător științific, interpretă de muzică folk, redactor radio și TV
Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.
SUSȚINE– Spune-mi te rog, dragă Maria Mocanu, care a fost marele tău vis din copilărie – să cânți, să scrii, să țeși covoare, să conduci oameni, să fii celebră?
Copilă fiind, ascultam teatru la microfon și întotdeauna, în drum spre buneii mei, sau când eram singură, vorbeam, improvizam pe mai multe voci, o făceam pe actrița. Am și jucat teatru la școală, în niște piese de Vasile Alecsandri, și am jucat-o pe Cătălina în „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Apoi, prin clasa a 7-8-a, voiam foarte tare să devin pictoriță, eram foarte pasionată de desen, frecventam și un cerc de arte plastice, dar până când am văzut într-o zi, la Palatul Culturii, un pictor care stătea pe jos, murdar de vopsele și scria niște lozinci. De cântat, am cântat de când mă țin minte. Când nu era nimeni acasă, închideam ușile și cântam în tindă, unde era un sunet foarte frumos. Dar nici în visele mele cele mai îndrăznețe din copilărie nu m-am văzut cântăreață.
– Te-ai născut într-o familie numeroasă? Unde au lucrat părinții tăi, ce meserii aveau?
Părinții mei au fost oameni simpli, țărani, mama Dona a lucrat la grădină, tata a fost tractorist. Dar au fost de o rară inteligență nativă și foarte muzicali. Tata cânta la mai multe instrumente muzicale, iar mama a avut o voce de invidiat. Părinții mei au știut să reziste tuturor greutăților, tuturor încercărilor vieții și să-și crească cu grijă cei cinci copii ai lor, să păstreze simțul umorului, energia creativă și să cânte.
– Te-ai scăldat și în Prut, și în Dunăre? Ce locuri frumoase din Giurgiulești porți cu tine în suflet?
Uite că nu m-am scăldat nici în Prut, nici în Dunăre, pentru că erau închise, se aflau dincolo de graniță. Când eram mică, mă scăldam uneori în lacul numit Mândrești. Port cu mine în suflet Lunca Prutului cu sălciile ei plângărețe, păduricea din deal, Cetatea. Toate aceste locuri se regăsesc și în cartea mea cu poeme din lunca Prutului.
– Felicitări pentru noua ta carte, „Cum să rușinezi moartea. Poeme din lunca Prutului”, apărută în 2020 la Editura Cartier (copertă după o pictură de Ecaterina Ajder). E o mare bucurie pentru public această carte cu valoare literară, etnologică, istorică, sociologică, lingvistică. În ce perioadă ai scris-o? Ce te-a determinat să-i dai anume forma aceasta?
„Cum să rușinezi moartea” e o carte autobiografică. De câte ori reveneam acasă, de atâtea ori înregistram câte ceva la casetofon, la început tot ce era legat de folclor, de etnografie, mai apoi și poveștile captivante, uneori dramatice ale mamei din timpul războiului, foametei, din timpul colectivizării forțate, dar și întâmplări nostime din viața oamenilor din sat, diferite obiceiuri, ritualuri, credințe.
– Cartea îi este dedicată mamei tale, Dona. Ea știa că faci poeme din poveștile ei? Te-a încurajat? De când e la tine la Chișinău? Ce vârstă are?
Mai mult de jumătate din poeme au la bază rememorările mamei Dona, care a avut o memorie fenomenală, minte limpede, ea povestea captivant, interesant și colorat. Zic povestea, pentru că acuma e bolnavă. A avut câteva ictusuri cerebrale, are 90 de ani și, de câțiva ani, e la mine, la Chișinău, pentru că are nevoie de ajutorul meu.
Dar nu numai povestirile mamei au fost o sursă de inspirație pentru mine. Am făcut o intensă cercetare documentară, cartea include scrierile, observațiile mele.
– Ai pus drept motto la carte un citat din Marin Sorescu care mărturisea: „Am scris „Liliecii” pentru că nu voiam să se piardă două secole de sat românesc – tradiție, limbaj, mituri”. Cu-adevărat, satul Giurgiulești din secolul XX, pornind de la interbelic, apoi trecând prin război, foamete, colectivizare, este prezent în cartea ta. Ți-ai atins scopul pe deplin?
Atunci când am descoperit cartea „La Lilieci” de Marin Sorescu, am știut exact ce am de făcut și în ce categorie scripturală să mă încadrez, deși până atunci nu mai citisem așa ceva. Poemele din lunca Prutului nu înseamnă poeme în înțelesul clasic al cuvântului, ci sunt niște texte, niște răsfrângeri ale unei lumi naturale. În carte e prezent universul de gândire, de sensibilitate, cu poezia vieții de la țară, cu umorul fin, cu dialoguri savuroase, cu replică, cu nerv. Nu m-am ghidat nici o secundă de textele lui Marin Sorescu, care după mine este genial. Eu am avut poveștile mele, poveștile mamei mele. Mama mi-a vorbit despre bunicile ei, născute în a doua jumătate a secolului 19, mi-a vorbit despre părinții ei născuți la începutul secolului 20, deci, este vorba de aproape două secole de sat basarabean.
– Graiul din satul tău e păstrat în carte, limbajul e foarte viu, autentic, și-a păstrat bogăția de culori stilistice. Filologii, cu siguranță, vor citi cartea cu încântare.
Am ținut neapărat să păstrez (parțial, firește) graiul local, care e deosebit de frumos. Cititorul va găsi în carte diferite regionalisme, arhaisme, turcisme, expresii populare regionale, care sunt pline de culoare. De asemenea, am ținut să păstrez numele și poreclele din satul meu.
– Mulți giurgiuleșteni ți-au citit cartea? Ce-au zis? Și-au recunoscut rudele în personajele pe care le-ai conturat în carte?
Da. Îmi scrie tot mai multă lume pe Facebook că au citit cartea, că și-au regăsit rudele, cunoscuții. Am avut și un caz mai neplăcut, cineva și-a recunoscut ruda, care era necărturară, dar era deputat pe timpul regimului comunist, și m-a amenințat că mă vor da în judecată. Citisem undeva că după ce apăruse cartea „La Lilieci”, pe Marin Sorescu s-a supărat tot satul lui…
– Mama ta, Dona, a citit cartea? Crezi că ea și-a dobândit liniștea sufletească?
Mamei i-am citit cartea, s-a bucurat foarte mult și, în concluzie, a zis: „Eu mă voi trece, da lumea care vine las-să știe ce-a fost odinioară”.
– Te doare că și satul tău, și multe alte sate și orașe basarabene au cam rămas fără tineret? Cine dintre tineri va citi cartea? Fiicele tale au citit-o? Ele unde sunt?
Mă doare sufletul că pleacă masiv tineretul, mă doare că au plecat copiii mei, mi-i dor de ei, mi-i tare dor de nepoței, dar mă mai liniștesc gândindu-mă că acolo le este bine, că sunt stabiliți într-o țară civilizată și securizată, într-o țară râvnită de mulți, care se numește Elveția. Desigur că au citit cartea, s-au bucurat, m-au felicitat, au regăsit locuri, oameni, întâmplări din copilăria lor, din viața mamei Dona pe care fetele mele o iubesc foarte mult.
– Când se vor întoarce basarabenii acasă?
Mulți dintre ei, cu părere de rău, nu se vor mai întoarce. Cei care chiar își doresc să revină o vor face atunci când aici va fi o stabilitate politică și când lucrurile se vor așeza, când locuitorii acestei țări vor avea încredere în ziua de mâine și vor fi asemeni personajelor din cartea mea – plini de vitalitate, optimism, forță de expresie. Așteptăm vremurile când și aici valuta forte va fi munca, credința în Dumnezeu și dragostea.
– Mulțumesc pentru interviu și mult succes în continuare!
În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.
SUSȚINE