Cântecele feminității rănite. La 70 de ani pe care Tamara Chițaniuc nu i-a împlinit

Regina romanței basarabene a anilor ’90, vocea răscolitoare a dramei feminine și a iubirii pierdute, Tamara Chițaniuc nu a fost cruțată de destin nici prin felul în care a murit. Retrasă și izolată de lume într-o cameră sordidă de cămin, ultimul ei azil de solistă a Orchestrei „Mugurel” a Filarmonici, ea și-a dat sufletul, se presupune, în luna unui februarie fiind găsită fără suflare la sfârșit de aprilie.

Ea, care ridica lumea în picioare în sala de concerte, ea, care simțea și aducea la paroxism jăratecul dragostei, ea, a cărei sensibilitate nuanța, ca sclipirile de rouă dimineața, orice licărire de emoție, ea, care fascina în balade și doine, în cântecele și romanțele românești, s-a scufundat, fără martori, fără prieteni, fără un prim ajutor medical, în cea mai cumplită singurătate și umilință umană.

Era anul 2006. Poate de aceea cântecele ei dor și au un dor până acum în amintiri, în înregistrările radio și tv, în singurul ei CD cu titlul emblematic „Floare albă de pe câmp”, înregistrări, din care se desprind, pătimaș, melodiile „Lume, lume, gura ta/oare când o mai tăcea”, „Că dragostea un’ se pune/ face inima tăciune”, „Uite, bade, că nu-i bine/m-am îmbolnăvit de tine”, „Să nu vorbim de bătrânețe”, „A căzut o frunză-n calea ta” sau, pe aceeași undă, „Dragoste, buruiană rea”…

O voce spectaculoasă și un personaj scenic exploziv

Ceea ce impresionează violent în destinul artistic și biografia Tamarei Chițaniuc e totala antiteză a episoadelor vieții ei ce se derulează după un scenariu dramatic de înălțări și prăbușiri, de ovații, chemări la rampă și dispariții în tăceri dezolante, de succese cu aură de vedetă invitată în emisiuni tv, de solitudine, de titluri și premii tardive, de sărăcie și un final ce nu l-ar merita nici, cel puțin, un câine.

O voce spectaculoasă ce-ți dădea frisoane și un simț dramatic pe muchie de cuțit etalând zvăpăiat stihia sentimentală feminină, acest personaj scenic exploziv, electrizant și neogoit nu cadra în niciun fel cu cea care, în viața reală, „nu numai că nu avea tupeu, dar era o persoană extrem de modestă, niciodată nu ieșea în prim-plan și era doar cântăreață” (din amintirile lui Ion Dascăl, director artistic al Orchestrei „Mugurel”, care a acompaniat-o peste un deceniu*). „Doar cântăreața” mai avea și o frumusețe subțire, cu trăsături delicat sculptate, și o expresie ce trăda mai degrabă o sensibilitate accentuată decât conștiința propriei frumuseți; un chip ce pare să fi fost, într-adevăr, creat și predestinat în exclusivitate scenei, cu tot ceea ce putem numi astăzi paradigma Tamarei Chițaniuc: o ținută distinsă, aristocratică în romanță, trăiri incandescente în baladă și, de la caz la caz, freamăt discret, afect de tandrețe sau frenezii pasionale în cântecul de dragoste.

Suferința, mai exact, disperarea din cântecele ei aveau uneori o tentă halucinantă de fericire (să fie oare arta, cum spunea cineva, o maladie subtilă?), venind surprinzător într-o asociere cu ceea ce spunea, într-un interviu, chiar ea: „Mă bucură greutățile pe care le am în viață… greutățile mă ajută în scenă”. De la un punct, Tamara se identifică intuitiv și fără ezitare cu cântecele ei, în care, zice ea, „regretul lor e și regretul meu, simțirea lor e și simțirea mea“. În definitiv, însuși cântecul vine să facă lumină în universul ei emotiv și să dezvăluie totul: „Eu te-am iubit cu credință,/ Tu m-ai iubit din guriță./Eu te-am iubit cu mult foc,/Tu n-ai iubit deloc./Tu m-ai iubit două-trei zile,/Pe urmă ai fugit de mine”. Se zice că e destul să asculți ori să vezi opera unui artist adevărat ca să-i afli cele mai tenebroase episoade ale vieții lui private.

„Cine iubește și lasă”

Sursa nervului depresiv din cântecele ei, al suferinței sentimentale, de care nu s-a putut vindeca niciodată, e alimentată (s-a scris și s-a vorbit fără să se cruțe niciun detaliu) de ceea ce s-ar numi rana femeii abandonate („trădată”, cum a pus ea mereu accentul) de bărbatul vieții ei (Nelu Chițaniuc, fără nicio altă faimă decât cea de a fi fost soțul Tamarei Chițaniuc), bărbat pentru care, căsătorindu-se, părăsește și orchestra foarte popularului la acea oră Ansamblu „Joc”, unde a fost solistă, și Capela corală „Doina”, și Orchestra de muzică populară „Alunelul” a lui Isidor Burdin, cu care a făcut ocolul câtorva țări europene; părăsește, până la urmă, Chișinăul doar pentru a-l însoți la Bălți.

Încă înainte ca drama să se declanșeze cu toată brutalitatea, atracția scenei o face să se angajeze la Teatrul „Vasile Alecsandri”, unde joacă în câteva spectacole, inclusiv un rol de comedie (!), Hanuma de Tagareli, dar intuirea trădării, a nefericirii, pare să fi mocnit deja în ea atunci când își alege repertoriul pentru Orchestra „Barbu Lăutaru” a lui Ion Dascăl de la Bălți. Sunt cântece, în care talentul ei dramatic, febra pasiunilor ei, frumusețea ei durută (fotografiile, aparițiile ei de pe youtube nu lasă nicio urmă de îndoială), autenticul trăirilor ei și, mai ales, gestul mâinilor, al mâinilor ei înălțate a rugăciune au o tangență emoțională directă cu cei opt ani trăiți în calvarul provinciei. De acolo vin blestemele Tamarei Chițaniuc pentru cel care „iubește și lasă”, ele nu mai sunt ale Mariei Tănase, „vâjâitul vântului/pulberea pământului” se desprind din vocea ei ca un descântec șoptit, strigat, galopant sau „târât”, lăsând în urmă o dâră magică și înfricoșătoare de dezastru…

Artista ce și-a devorat propriul eu

Revenirea Tamarei Chițaniuc la Chișinău, fiind invitată de Ion Dascăl în nou-fondata lui Orchestră „Mugurel” a Filarmonicii, în care ea va avea statutul de solistă, îi compensează oarecum solitudinea devenită, de acum înainte, sursa personajelor ei scenice. Personaje filigranate mai ales în romanțe. Aici se simte în elementul ei, alegând fiecare gest, nuanță, accent, schimbare de ritm – ingrediente gustate și dozate cu discreție – pentru a țese vraja și frumusețea unui adevărat spectacol. Arzătoare și tragică, resemnată și umilă ori plină de speranță, sau învăluită de umbre, interpretarea ei are efect maxim pentru că e biciuită de suferință.

Tamara se confesează și în presă pe acest subiect: „La ce aș mai aspira? La dragoste? Ea nu există. Să râvnesc lauri? Sunt înșelători și trecători”. Între viața și cântecul ei pare să nu mai fie nimic ce să le despartă; inima ei atinge cântecul, iar acesta îi răspunde sincer, vocea, temperamentul, palpitațiile/vibrațiile emoțiilor ei – nimic nu e prea mult, deși par a răbufni în exces. (Marile iubiri, se întreba cineva retoric, nu sunt și ele, prin definiție, un exces?)

Chiar dacă personalitatea Tamarei Chițaniuc, preferințele ei sunt dominate de cântecul dramei, marile ei spectacole, la fel și ultima ei apariție în public în 2001, acompaniată de Orchestra „Mugurel” pe scena Palatului Național, când împlinise 50 de ani, acel concert cu genericul „Floare albă de pe câmp” dezvăluie și pun, surprinzător, în lumină un repertoriu extins pe mai multe paliere și registre ale vocii. (Din fericire, arhiva TV Moldova păstrează câteva înregistrări din concertele și emisiunile cu participarea Tamarei Chițaniuc din anii ei de succes**.)

Iat-o în plină veselie, amintind de Sofia Vicoveanca (până și de timbrul ei), când o auzim să chiuie de zor, chefuind românește („Dragu-mi mai sunt horele”, „La crâșmă la Făgădău”), să coboare în registrul grav, aproape ca Ioana Radu („Anicuța neichii dragă”) și, tot acolo, să încarce în exces drama ei și a „Lum(e)ii, soro, lume”, apoi să redevină numai ea, inconfundabila Tamara Chițaniuc, cu tot cu elegia ei, cu aproape plânsul ei („Floare albă de pe câmp”) și frumusețea plină de savoare a vocii, a fluidului ei feminin („Lume, lume, gura ta”). Spectacol fascinant, deși ea nu a făcut decât studii muzicale medii la Colegiul „Ștefan Neaga” și un curs scurt de actorie la Studioul „Moldova-film”. Poate, mai degrabă, „măicuța” și „tăicuțu”, cum își numește ea cu diminutive părinții, iubitori de cântec popular, patefonul și discurile din casă, cu înregistrări ale Mariei Tănase, Ioanei Radu, Mariei Lătărețu, despre care amintește în orice interviu, i-au descoperit izvorul, din care gustând, ea s-a descoperit, ca în oglindă, pe sine însăși.

Între lumini și umbre

De bună seamă, privită dintr-un unghi de vedere, pe scena cântecului popular și a romanței, Tamara Chițaniuc este artista excepțională ce și-a devorat propriul eu care nu a putut exprima, trăi, exista, respira altfel decât în și prin frumusețea și adevărul muzicii. Dirijorul și pianistul subtil al romanțelor ei, Ion Dascăl, reînvie succesul ei după unul dintre turneele „Mugurelului” în Etiopia și Madagascar: „Ea știa să impresioneze, să cucerească spectatorul, știa cum să iasă elegant în scenă și cum să plece din scenă. Nu știu cum hipnotiza sala, cum o ținea în mâini, mereu avea succes, chiar și acolo, unde spectatorii nu înțelegeau cuvintele cântecului. Ținuta ei, vocea ei, vraja ei electrizau, oamenii aplaudau frenetic și se ridicau în picioare”.

Presa, zgârcită, în general, cu ea, consemna detaliul că, la Festivalul „Holda de aur” din Botoșani, spectatorii au ridicat-o efectiv pe sus (ridicată la propriu!) pe interpreta basarabeană, asemănată, la acea oră (era anul 1988), cu „Maria Tănase de peste Prut”. Sunt luminile feerice din viața Tamarei Chițaniuc-artista. Surprinsă din alt racursiu, existența ei e marcată de lipsuri, frustrări, decepții și obstacole, pe care, având și o sănătate precară, nu a știut să le depășească pentru a se pune la adăpost.

Căderile ei psihice nu au făcut decât să o izoleze de spectator și de scenă (e adevărat, inimile rănite se retrag în umbră), iar pierderea cântecului nu a putut să însemne pentru ea decât năruirea, un declin fără întoarcere. Extaz și decădere, frumusețe și mizerie, fericire și recul. Ca mai în toate cântecele ei, se simte suflul elanurilor refulate, al nevoii de iubire, al vieții peste care brusc, ca o vijelie năprasnică, se prăbușesc frustrările, tristețea solitudinii, a dezamăgirilor, a suferinței fără leac – erupții emoționale care imprimă aparițiilor ei scenice fascinația unui spectacol de neuitat.

În viață, aceleași elanuri care se sting în regret, singurătatea, trădările, impactul durerii percepute acut de o sensibilitate ce vibrează in extremis sunt adevărate turbulențe sfârșind cu un dezechilibru sufletesc și, mai grav, o minte rătăcită. Tamara clachează. Ospiciul. Uitarea cuvintelor – nu și a melodiei! – cântecelor ei. Apoi prăbușirea. Mai rămâne ecoul ruinelor învăluite de melancolia unei romanțe ce pare să aducă o notă de iertare: „Și cu sufletu-mi frânt/Cum te chem și te plâng/N-ai să știi niciodată”…

Cele peste 200 de cântece, câte le-a notificat Ion Dascăl în repertoriul Tamarei Chițaniuc, cuprind generos un flux continuu de imaginație și realitate, de patimi și dezamăgiri, dar frumusețea și măreția lor vin, mai ales, din suferința feminității rănite. Chipul ei însuflețit de drama cântecului, aura maramei imaculate ce îl învăluie, brațele ei subțiri invocând îndurare nu sunt accesorii ale unor iluzii pierdute. Sunt, așa cum au rămas în filmul înregistrărilor și amintirilor, viața și adevărul Tamarei Chițaniuc în expresia harului ei scenic, a culorilor vocii ei, ce strălucesc reflectând lumina vie a emoțiilor spectacolului ei.

*În text sunt folosite citate și informații din presa timpului: „Literatura și Arta”, „Moldova Suverană”, „Viața Satului”, „Flux”, „Capitala”, „Dialog”, „Punct”, la fel și din interviul pe care Ion Dascăl l-a oferit subsemnatei.

**Autoarea mulțumește redactorului tv, Nina Bolboceanu, pentru posibilitatea oferită de a reasculta înregistrările din arhivă ale emisiunilor și concertelor cu participarea Tamarei Chițaniuc.