Jocuri de societate

513
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Am crezut întotdeauna că jocurile de societate (ca şi jocurile de noroc, rudele lor damnate) sunt pierdere de timp. Sau: ardere a timpului, atunci când acesta trebuie scurtat. Remedii împotriva plictisului. Pe de altă parte, jocurile, cópii ale activităţilor umane serioase, au raţiunea lor, ţinând trează atenţia, solicitând eforturi intelectuale, exerciţii de luciditate, ingeniozitate, creativitate. Şi de socializare, desigur. În ceea ce mă priveşte, nu am nevoie să-mi ard timpul, abia de mă încadrez, cu programul meu dens, în cel care mi-i dat. Dar se întâmplă să joc şi eu, uneori.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Recent am cunoscut un joc mai puţin obişnuit. Acesta nu presupune, ca de obicei, concurenţă, ci colaborarea jucătorilor, pentru a atinge un scop comun. Jucătorii alcătuiesc un echipaj, care trebuie să îndeplinească o serie de misiuni, asistându-se reciproc, colaborând, acţionând ca echipă şi fiind solidari cu colegii. Or – şi aici era revelaţia – aproape toate jocurile existente sunt făcute ca oamenii să concureze între ei, fiindu-şi adversari. Şi doar acest joc, o rară excepţie, presupune colaborare eficientă, fără adversităţi…

Încotro înclin eu? Dumnezeu cu ele, cu jocurile, distractive, dar şi utile, ziceam mai sus. Problema e că nu privim viaţa altfel decât ca pe o eternă concurenţă. Ca luptă, cu eliminarea adversarilor, cu devansarea & umilirea lor prin propriile noastre performanţe. Or în măsura în care sunt, cum ziceam, imitaţii ale activităţilor umane serioase, aceste jocuri (de copii, de societate, sportive) reprezintă tabloul activităţilor şi al preocupărilor umane (doar că în viaţa reală aceste confruntări sunt mult mai dizgraţioase decât cele din jocuri).

Noi nu putem avansa, decât pentru a-i devansa pe alţii. Noi nu ne putem afirma decât umilindu-i pe cei rămaşi în urmă. Noi nu putem explora spaţiul decât împingându-i pe ceilalţi în afara cercului explorărilor noastre. Noi nu putem fi o comunitate distinctă decât trăgând nişte linii de demarcare între noi şi ceilalţi. Noi nu putem pur şi simplu, să fim buni, noi putem fi numai mai buni decât alţii, detestându-i pe alţii şi etalându-ne semenii remarcabili (adică, lăudându-ne cu „ai noştri”).

În realitate însă, dacă ne-am privi dintr-o parte, ne-am dumeri că planeta noastră e mică de tot, comparabilă în esenţa problemei cu asteroidul pe care nimerise micul prinţ al lui Saint-Exupéry. Şi că avem nevoie de împăcare cu noi înşine şi de colaborare, de dragul supravieţuirii. Nu pentru a opune rezistenţă nu ştiu căror demoni din alteritate sau unor iluzorii extratereştri, ci pentru a ne învinge propriile limite şi propriile… discordii.

În doar câţiva ani am trecut prin nişte lecţii care trebuia să ne înveţe ceva. În primul rând, am văzut cât de mică e lumea şi cât de departe au ajuns ai noştri. Oameni în toată firea, buni patrioţi, persecutaţi în anii totalitarismului de „internaţionalişti” (care azi ne sperie cu globalizarea) sau, mai recent, umiliţi de condiţiile precare de existenţă şi de afirmare pe care le oferă autorităţile supreme ale ţării în care s-au născut, au fost nevoiţi să emigreze şi să-şi găsească împlinirea destinului între „străini”. Străini care s-au dovedit a fi mai deschişi şi mai primitori decât compatrioţii. Cum să-ţi doreşti după asta izolare şi cum să-i urăşti pe străinii (italieni, francezi, spanioli, germani) care s-au dovedit a fi atât de ai tăi? Pe de altă parte, după tabloul preapocaliptic din anul trecut, care ne-a impus o izolare forţată, cum să nu ne fie dor de lume? Şi, mai ales, cum să nu-ţi dai seama că fără o comunicare şi o deschidere către întreaga lume, molima aceasta ne-ar fi lăsat pe toţi fără apărare?

Pericolul mare al umanităţii se ascunde în renunţarea la colaborare de teama pierderii unei iluzorii identităţi (or mai curând îţi pierzi identitatea mutilându-ţi-o sub un calapod fals-identitar, comunitar, naţional, patriotic). De teama unui globalism sau a unei mondializări, văzute ca ameninţare. Izolarea în case de teama pandemiei poate să ne transforme în fiinţe izolate social. Într-o viziune distopică e uşor să presupui cum călătoriile şi comunicarea cu oamenii din întreaga lume, până mai ieri lucruri absolut fireşti, pot să devină nişte amintiri/ poveşti incredibile pentru ascultătorii generaţiilor izolărilor viitoare, din propriile grote identitare.

Iar adevărul, simplu, e că salvarea vine doar din comunicare şi solidarizare.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here