Despre „integrarea timpurilor”

921
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Ultimul preşedinte socialist îl invoca în ultimul său discurs public, cu două zile înainte de alegerile pe care le-a ratat, pe Ştefan cel Mare, care cică „s-a lămurit cu boierii, noi trebuie să ne lămurim cu acest Parlament…” (şi alte aberaţii similare). Şi comunistul Voronin se vedea reîncarnare a domnitorului feudal (sic!). Adevărat, acesta se revendica şi de la Isus Hristos (iartă-ne, Doamne!), decretând că Mântuitorul ar fi fost „primul comunist” al umanităţii. Pe contrasens, Mihai Ghimpu invoca, periodic, spiritul lui Burebista.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Urmaşi ai Romei… din Basarabia voievodală, protipendada noastră poetic-politică citează abuziv din Eminescu (cel care îi evocă pe Ţepeş sau pe Mircea cel Bătrân), fără să ţină cont de context: veacul romantic e construit pe evocările trecutului, având un discurs nostalgic-evocator prin definiţie, frumos la timpul său (sic!). Pe când azi (spuneam şi cu un alt prilej), e oribil (şi rizibil) să vezi personajele comice ale lui Caragiale declamând, patetic, din tragicul Eminescu. Or asta înseamnă amestecul, „integrarea stilurilor”, înseamnă lipirea mecanică a discursului consumat de alţii pe elementul viu al cotidianului.

O paradigmă istorică deja consumată, deci explicită, e la îndemâna oricui, şi e mai simplu să se preia eticheta unei epoci apuse. Încolăcindu-se incredibil în jurul aracilor din toate timpurile, comuniştii lui Voronin şi socialiştii lui Dodon beneficiază de valorile reale ale capitalismului, îl evocă pe feudalul Ştefan cel Mare, se roagă în bisericile lui Hristos şi poartă în raniţă conspectele ateismului sovietic. Fără să sesizeze ridicolul confuziilor istorice.

Eugen Lungu a inventat, din pasa lui Aureliu Busuioc, un concept: integrarea timpurilor. Referindu-se la celebra culegere de nuvele parafrastice şi para-istorice O sumă de cuvinte, criticul scria că o primă „inducţie” de umor în aceste istorioare se obţine prin integrarea timpurilor, adică prin mixarea trecutului istoric cu prezentul. Subtitlul cărţii lui Busuioc era Istorioare inte[r]grate, evocând tentativa comuniştilor lui Voronin de a înlocui istoria românilor cu un soi de istorie „integrată”, de facto, un surogat ideologic, dospit pe drojdii sovietice, ocârmuirea fiind deranjată de sintagma „istoria românilor”. „Integralismul” părea ideea salvatoare, deşi termenul în sine însemna integrarea/ însumarea a două discipline particulare (istoria românilor plus istoria universală).

Integrarea timpurilor e un procedeu pur literar. A făcut-o Busuioc mai devreme, în celebra sa comedie pseudoistorică (de la 1969!) Radu Ştefan, Întâiul şi ultimul, când domnitorul de scurtă durată Radu-vodă vorbea (în secolul al XVII-lea!) folosind vocabularul politic din mijlocul secolului XX (şi reflectând realităţile „orânduirii sovietice”). Peste vreun deceniu, tehnica paradoxurilor temporale o folosea Marin Sorescu în Răceala. Iar înaintea lor s-a jucat „de-a integrarea timpurilor” Mihail Bulgakov în piesa „Ivan Vasilievici” (istorie cunoscută publicului mai ales în versiunea din comedia cinematografică a lui Gaidai). Autorii, jucând în mod diferit situaţiile „integratoare”, mizau de fiecare dată pe efectul comic.

Integralistul” Aureliu Busuioc, atât în Radu Ştefan, întâiul şi Ultimul, cât şi în O sumă de cuvinte, nu doar produce efecte hilare prin alăturarea mecanică a stilurilor diferitor epoci, ci strecoară aluzii mai mult decât transparente la realităţile de azi. Un efect comic implicit, dar şi explicit, premeditat, artistic. Protagonistul piesei lui Busuioc, rege şi bufon, profitor al unei situaţii, dar şi minte lucidă, capabilă să evalueze situaţia şi contextul, are o explicaţie simplă şi… subversivă pentru epoca totalitară (în care istoria a fost masiv falsificată, în concordanţă cu ideologia oficială). Iată cum îi lămureşte el Saftei nevoia unei istorii „oficiale”: „norodul are nevoie de adevărul artistic, nu de cel istoric!”

De ce mi-am amintit de toate astea? Fiindcă suntem în preajma inaugurării noului preşedinte, care chiar promite să fie altfel, sper foarte mult ca Maia Sandu să nu devină, conform obiceiului locului, o nouă legendă istorică, o nouă Jeanne d’ Arc (cum au botezat-o ironic adversarii, încă pe timpul când era premier, iar fanii au folosit acest apelativ pios, ca un supranume), ci să fie ea însăşi. Mergând spre un viitor, nu ducând dorul trecutului. Fără a amesteca vremurile, precum predecesorii. Or epocile moderne au atins performanţe tocmai pentru că au ştiut să se rupă de trecut, să propună paradigme noi. Fiecare epocă e apreciată pentru specificul său, nu şi repetată… pentru că devenim ridicoli.

Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini… E vremea să construim timpul nostru. Ţinând cont de experienţa trecutului, dar fără a amesteca timpurile… Istorice sau gramaticale, fără deosebire.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE