Gardul hulubăriei

Cineva dintre adepţii Maiei Sandu propunea ca prima ei decizie, în cazul în care este aleasă preşedinte, să fie dărâmarea, simbolică, într-un fel, a gardului de la preşedinţie. Gardul fricii de popor. Nu mă interesează gardurile, dar tema poate fi dezvoltată.

Exista o tradiţie a gardurilor/zidurilor, mai ales în epoca feudală, a delimitării teritoriilor. Există garduri severe şi garduri frumos ornamentate. Sătenii din văile pietroase ale Nistrului au garduri de piatră, cei din codri au garduri înalte, scândură lângă scândură, nişte fortăreţe. Gardurile mai curând îi ţin pe cei din interior grămadă, să nu fugă, decât îi apără de străini. Acest scop îl au gardurile cu sârmă ghimpată din jurul penitenciarelor.

Acelaşi scop l-a avut Cortina de Fier. Ultima: o imagine aparent metaforică, care delimita ţarcul sovietic de lumea civilizată, pentru noi real întruchipată de sârma ghimpată de la Prut, despărţindu-i pe români de români, precum zidul din centrul Berlinului, despărţind nemţii de Est de cei din Vest.

În oraşe, în spaţiile comune, gardurile incomodează lumea, fără a fi neapărat necesare. Există locuri concepute arhitectonic ca deschise, dar se găseşte câte vreun „gospodar” îngrădindu-şi porţiunea (fără ca teritoriul să-i aparţină). Aceste garduri încep a incomoda, precum cele din cimitirele noastre, înalte, ascuţite, sumbre, agresive. Gardul preşedinţiei de acolo e inspirat. Mie unuia el mi se pare de o semnificaţie şi funcţionalitate minoră, dar peisajul din centrul urbei ar simboliza mai multă deschidere, dacă acesta nu ar exista.

Nenorocitul gard – inutil şi urâţind centrul oraşului – pe care-l doreau demolat adepţii candidatului proeuropean mi-a sugerat şi alte propuneri de optimizare a hulubăriei, după mine, un palat prea somptuos pentru locul pe care îl ocupăm în lume (şi preşedintele în viaţa noastră). Nici nu avem bani să-l reparăm şi întreţinem, ca să nu mai vorbim de ineficienţa lui absolută. Aş propune să înnobilăm acest monstru arhitectonic cu plasarea în interior, de exemplu, a unei biblioteci sau a unei mediateci moderne, având în dotare cele mai importante ediţii de referinţă din RM, România, din centrele editoriale europene, asiatice, americane şi acces on-line la sursele virtuale, inclusiv la fondurile digitale ale marilor biblioteci ale lumii. O poartă spre lume, un tunel de evadare din îngustimea ţarcului autohton. Mediateca prezidenţială, dacă vreţi. Funcţională şi cu acces liber. Şi atunci, da, gardul chiar ar fi în plus.

Mă gândesc la nişte săli polivalente cu obiective ştiinţifice, sociale, culturale. Sau, iată, o propunere genială a unei compatrioate de-a noastră din Vest: „Ar fi fain să fie acolo și un muzeu al ştiinţei pentru copii. Unde copiii ar experimenta diverse activităţi din fizică, chimie, astronomie, matematică, filologie etc., îmi pare că nu avem aşa ceva acasă…” (şi un planetariu, pe acoperiş, adaug eu). Sau un spaţiu pentru proiecte de arte vizuale neordinare. O instituţie betonat-formalizată (cu iz de formalină, da), punându-şi spaţiile la dispoziţia asociaţiilor creative informale. Cu scoaterea gardului, în contradicţie cu esenţa nouă.

O altă idee ar fi (având în vedere epoca în care a fost construit edificiul – pe locul fostei biserici luterane!) să fie inaugurat acolo un muzeu al totalitarismului, vizitatorii căruia să înveţe nu doar trecutul, dar şi căile de evadare din el. Şi atunci gardul ar putea să rămână doar pentru accentuarea ideii de regim concentraţionar.

Sau un muzeu (ecumenic!) Est-Vest (purtând eventual numele lui Dimitrie Cantemir), împletind trecutul antic, european, cu Evul Mediu, pentru noi – mai curând oriental (justificând altfel decât Dodon implicarea turcilor de azi în reparaţia edificiului), apoi relaţiile dificile cu Rusia, dar şi cele permanente cu matricea românească. Şi cum să promovezi obiective ecumenice după un gard despărţitor?

Mie unuia mi-ar fi plăcut cel mai mult să facem acolo o galerie de artă modernă şi contemporană, ceea ce lipseşte Chişinăului. Un muzeu al artei deschise, fără garduri sau cu garduri butaforice, eventual cu nişte segmente de gard (garduri false, ca în desenele lui Kafka!), de care artiştii să-şi agaţe instalaţiile…

Arhitectura, ca nicio altă artă, ţine cont de spaţiu. Mergeţi o dată pe bulevardul central din Chişinău, dintr-un capăt în altul, şi veţi remarca stilistica acestei artere. Nicidecum foarte unitară, chiar eclectică, având în vedere că a supravieţuit multor domnitori, ţari, comisari şi preşedinţi. Dar toţi au avut bunul-simţ să nu îngrădească nimic, mai ales în centrul urbei! Până şi Grădina publică, îngrădită din trei părţi, la ieşirea spre bulevard e deschisă.

Gardul acesta aminteşte perfect de ţarcul sovietic, în care am fost ţinuţi decenii la rând, fără a comunica cu lumea liberă. O sugestie-amintire a sistemului concentraţionar şi a cortinei de fier. El strânge, fricos, orizontul.