Cele două belele (II)

Radicalizarea ideologică a Partidului Democrat din SUA s-a datorat nu numai noii generații de politicieni, care au îmbrățișat necritic și de-a valma mai multe doctrine neliberale și utopice, ci și obsesiei anti-Trump ce a dominat întreaga politică a formațiunii în ultimii patru ani. Democrații nu i-au putut ierta excentricului republican victoria din 2016.

Noul tip de lider politic pe care aceștia au vrut să-l promoveze, Hilary Clinton – femeie, progresistă, egalitaristă, ecologistă etc. –, a suportat, după ei, o înfrângere umilitoare: un „mojic” bădărănos și incult, o fosilă a „suprematismului alb”, un conservator învechit, scos de la naftalină, a câștigat prin retorica lui „reacționară” mintea electoratului naiv.

Clinton era simbolul unei schimbări esențiale care a început, după părerea democraților și a susținătorilor lor, odată cu regimul Obama. Și iată că un neica-nimeni, un capitalist demodat și un show-man de doi bani, distruge un vis. Cum să nu-l urăști după asta?

Nu se știe cine a fost mai naiv: electoratul republican, care a crezut în retorica populistă a lui Trump, sau electoratul democrat, care a promovat un simbol, și nu un om concret. Se pare, totodată, că Partidul Democrat a neglijat cu bună-știință sau poate chiar a ignorat marea lecție a anului 2016: unitatea Americii se datorează respectării cu sfințenie, în toate statele, a postulatelor universale din Constituție. Orice atac la acestea și orice încercare de a le modifica dezbină, inevitabil, societatea.

Adevărul e că noua doctrină a democraților intră în conflict cu legea fundamentală și principiile ei iluministe, întrucât promovează (agresiv) egalitatea în dauna libertății și particularul (identitățile individuale și de grup, care solicită mereu o „compensație istorică”, mai multă „dreptate”) în dauna universalului (drepturi, adică șanse egale, și nu „compensații” pentru toți, indiferent de origine și de statut).

Nu toată America este gata să se schimbe în conformitate cu schema ideală de evoluție socială construită de mințile progresiste ale țării. Intuitiv sau conștient, mulți au votat cu Trump tocmai pentru a conserva statu quo-ul, și nu pentru că miliardarul-clovn ar fi fost neapărat mai bun decât Clinton.

Dacă devine președinte, Joe Biden va fi ostatecul situației create în Partidul Democrat. Aripa liberală a formațiunii s-a aliat acum cu aripa social-democrată moderată și cu stânga radicală, dar alianța aceasta internă este fragilă și va sfâșia și mai tare partidul atunci când acesta va deține întreaga putere în stat. Întrucât „radicalii” vor vrea schimbări imediate, pe când „liberalii” își vor dori o oarecare continuitate cu niște politici bugetare și sociale, privind cu suspiciune la orice ruptură cu standardele de gestiune general acceptate.

Alianța încropită pentru a mobiliza cât mai mult electorat și a-l detrona pe Trump a adus, inevitabil, în fruntea Partidului Democrat foarte mulți gargaragii, demagogi care știu să dea bine din gură, dar care nu au nici experiență politică și nici experiență administrativă. De unde și predispoziția lor spre experiment, care va fi și mai greu de controlat decât divergențele ideologice dintre facțiuni.

Ce va face aproape octogenarul Biden cu toate aceste spirite tinere, înfierbântate și dornice de afirmare, reprezentate chiar de persoana ce candidează la postul de vicepreședinte, Kamala Harris? Putem doar presupune că nu va ști să le țină prea bine în frâu zelul reformist și nici năravul polemic. Cert e doar că, într-o asemenea conjunctură, atenția lui Biden nu va fi orientată spre chestiuni geopolitice secundare precum Crimeea, Transnistria etc.

Și Trump? Ce se întâmplă dacă președintele republican rămâne pentru alți patru ani la Casa Albă? Vom vedea, probabil, aceeași politică protecționistă și izolaționistă, aceeași confuzie și improvizație în afacerile externe, dar, mai ales, și mai multe tensiuni sociale în interiorul țării. Cu alte cuvinte, ca și în cazul lui Biden, nimic bun pentru cetățenii Republicii Moldova, dar nici pentru aliații tradiționali din regiune ai SUA.

La capătul acestei scurte și, desigur, parțiale prezentări a candidaților la președinția Americii, nu-mi rămâne decât să-mi exprim regretul că țara pe care am luat-o întotdeauna drept model de civilizație și democrație, a ajuns să-și aleagă președintele dintre o caricatură a dreptei și o fantoșă a stângii.