Dumnezeu, Legea şi majoritatea

O veche legendă iudaică am auzit-o (şi de această dată) de la creştinul Jean-Claude Cariière. Literatul, care a scris scenarii pentru Luis Buñuel, Peter Brook, Miloš Forman şi care consideră că o naraţiune contează în forma ei originală, adică mitică (nestructurată ideologic, cum ar veni), povesteşte despre un rabin, respectat pentru înţelepciune şi argumentele pertinente, care îşi apăra ferm punctul său de vedere într-o dispută doctrinară. Adversarii săi erau la fel de intransigenţi.

Dacă eu am dreptate, zise rabinul, în fierbinţeală polemică, să hotărască acest copac ce creşte în preajmă. Şi arborele s-a mişcat din loc (susţinând astfel punctul de vedere al rabinului). Adversarul a zis că un copac nu hotărăşte nimic. Atunci să decidă apa din râu! zise rabinul. Şi apa imediat s-a oprit, schimbându-şi cursul în amonte, spre izvoare. Nici apa nu hotărăşte nimic, a zis adversarul. Atunci să spună pereţii acestui locaş. Şi pereţii s-au lăsat pe o parte, gata să se prăbuşească. De ce vă amestecaţi, s-a răstit adversarul, ce treabă aveţi voi cu această dispută? Din respect pentru ambii oponenţi, pereţii nici nu au revenit în poziţia iniţială, dar nici nu s-au îndreptat. În timpul acesta, s-a auzit un glas din ceruri: „De ce nu ascultaţi ce vă zice rabinul? El are dreptate. Legea e aşa cum zice el”.

Se părea că lucrurile s-au limpezit: pomul, râul sau pereţii nu se mişcau, complice, de la sine, ci confirmau decizia şi sprijinul Cerurilor! Dar nu e atât de simplu. Oponentul rabinului şi-a ridicat privirea în sus şi a ripostat: „Legea nu mai este în cer! Ni s-a dat nouă pe muntele Sinai. E scris în Tora că Legea ni s-a dat nouă, pământenilor, şi se va hotărî după voinţa majorităţii!”. Istoria ca şi cum se încheie aici, dar se zice că, la puţin timp după asta, un profet îl întrebă pe altul, care ar fi fost şi el de faţă: dar ce făcea Dumnezeu atunci când a auzit replica? Râdea, zise acesta, râdea şi se amuza: „Copiii mei m-au înfrânt!”.

Ce ar fi de spus în legătură cu această legendă? Că Legea ne-a fost dată, că ea nu doar există, ci este – ipotetic – funcţională. Dar depinde şi de noi dacă vrem s-o aplicăm. Nu mai putem miza pe nu ştiu ce spirit suprem sau autoritate din exterior. Nu mai putem aştepta, fatalişti, să cadă drobul de sare peste copil, dacă ştim Legea (Legea gravitaţiei, în acest caz). Nici Dumnezeu nu se mai amestecă, tocmai de aceea a creat nişte trestii gânditoare, cum ar fi zis creştinul Pascal despre oameni. Nu neapărat foarte puternice fizic, dar – esenţial! – capabile să-şi administreze singure destinul. Teza e valabilă şi pentru ateişti. Firea umană a găsit această, cea mai potrivită, până acum, formă de gestionare a treburilor comunităţii: opinia majorităţii.

Sigur că cineva ar fi vrut să hotărască vocea unui preot înţelept. Altul – să decidă profeţii, hazardul, natura, inerţia. Altcineva ar fi impus legea forţei brute, mai simplă şi mai convingătoare, dar iarăşi, nu ar fi fost deloc bine. Legea majorităţii e una cam de nevoie aplicată, dar aşa e Legea. Nici Dumnezeu, nici forţele Naturii, nici înţelepciunea sau argumentele unui preot deştept nu sunt mai presus de ea. Bună sau rea, mai dură cu noi (dura lex, sed lex, ziceau latinii) şi mai „blândă” cu oponenţii noştri (aşa ne pare, adesea), ea ne este argumentul. În contextul precis al politicii noastre, putem să opunem tuturor tentativelor de manipulare legea. Argumentul juridic, calm şi exact. Penalizând derapajele. Sesizând instanţele judiciare şi refuzând „legea” junglei.

Atunci când ni se pare că majoritatea e nedreptăţită, că cineva îi fură opinia, că îi fură votul, că îi fură dreptul de a se impune, ca majoritate, de fapt, altceva e la mijloc. Majoritatea, ca să fie respectată, trebuie să fie majoritate. Să-şi impună punctul de vedere, voinţa şi opinia. Să-şi administreze această voinţă şi acest punct de vedere. Să nu fie doar mulţi (şi doar temporar) la număr, să nu fie o majoritate de conjunctură… cum se întâmplă, azi, d.e., în forul suprem al democraţiei noastre. Fluiditatea masei gelatinoase din parlament ne sugerează că e o eroare în sistem, că acolo nu avem opinia majorităţii. La fel, lipsa de voinţă a majorităţii (sau: majoritatea iluzorie) naşte preşedinţi de plastilină, precum actualul.

P.S. Fiindcă vorbim de majoritate, iată şi posibilitatea testării mecanismului. De vreme ce suntem o majoritate care dorim modernizare şi integrare europeană, de ce ne stă lipit în frunte, ca un cuvânt de ocară, numele unui pro-asiat, nostalgic după vetustul imperiu oriental?