Sofia Vicoveanca: „Nimeni ca mine, nici eu ca alții”

479
0
Sofia Vicoveanca

Renumita interpretă de muzică populară din România, Sofia Vicoveanca, a sărbătorit recent două evenimente importante. Pe 23 septembrie a împlinit vârsta de 79 de ani, iar pe 1 octombrie a marcat 61 de ani, după cum a spus domnia sa, ,,de când slujește cu credință cântecul de-acasă, din lumea satului”. Sofia Vicoveanca ne-a vorbit despre copilărie și despre primii pași în lumea muzicii. Îndrăgita artistă ne-a povestit și cum a ajuns pentru prima dată la Chișinău, despre publicul din Basarabia și despre prima și ultima întâlnire cu Grigore Vieru.

  • Stimată Doamnă Sofia Vicoveanca, de la înălțimea anilor de acum, când auziți cuvântul „copilărie”, la ce vă zboară gândul?

Eu am văzut lumina zilei dincolo de sârma ghimpată, la Toporăuți. Nu prea am amintiri din acea perioadă. Eu aveam un an jumătate, poate doi. A început războiul, tatăl a fost concentrat, a rămas prizonier la ruși ani întregi. A fost la o mină de cărbuni.

  • Ce reprezintă Bucovina pentru Dumneavoastră?

Familia mea, locul unde am văzut lumina zilei. Aici îmi sunt cei dragi înmormântați. Aici e sufletul meu, aici e cântecul, aici mi-e costumul, aici mi-e graiul. Aici e viața mea!

  • În anul 1959, ați fost angajată solistă la Ansamblul de Cântece și Dansuri ,,Ciprian Porumbescu” din Suceava. Cum ați ajuns în postura de solistă a ansamblului?

Eu când am venit la Suceava am stat la o mătușă, Severica îi zicea. Am venit la ea să vedem ce putem face. Am mers la Ițcani, la casa de cultură, și cei de acolo au văzut că merg spre cântecul popular. După o perioadă, inițial, am fost admisă în cor. La sfârșit de stagiune erau examinări. Șef de comisie era Dinu Stelian, Maestru Emerit al Artei de la Ansamblul Armatei. Aveam un cântec popular și când am început să cânt, după o strofă – două, se ridică de la masă și strigă: iată solista! Ce umblați după solistă?… Emoția mi-a fost soră de la început. Cam așa am început eu. Dumnezeu m-a făcut să fiu grijulie, n-am cântat din repertoriul nimănui și, dacă am trăit în lumea satului, am fost la toate evenimentele și am început să-mi croiesc drumul meu.

  • Care v-au fost începuturile în lumea cântecului, cum spuneți dvs., de-acasă?

Mergând la prășit, cântând, dădeam drumul glasului. Îmi făceam treaba, dar și cântam. Oamenilor le plăcea, iar mătușa Saveta, ascultându-mă pe câmp, mi-a spus: tu nu trebuie să mănânci pâine de la coada sapei, tu trebuie să pleci în lume, dar să nu mă faci de rușine. Ea a fost prima care mi-a schimbat destinul. Apoi, la venirea pruncului meu pe lume în 1971, mi-a coborât glasul meu cu o terță. Asta înseamnă foarte mult în muzică. M-am trezit tânără – cu un glas de bătrână.

Până atunci purtam codițe cu flori, fără traistă, fără ,,ninuni”. Dar în momentul când m-am trezit cu glasul acesta atât de grav, am adus costumul bătrânesc de la munte, basma neagră cu ciucuri, traistă, opinci, așa cum am venit prima dată în Basarabia. Sigur că a frapat, pentru că am apărut într-un moment când colegele mele străluceau în lumina refectoarelor cu diademe, cu paiete. Am venit într-o alternanță de alb / negru.

  • În 1988, ați venit pentru prima dată la Chișinău. Cum au fost acele timpuri?

Am primit telefon de la Nicolae Botgros şi Mihail Murzac, ei au fost cei care m-au invitat. Am venit în Basarabia cu Silvestru Lungoci. Când am ajuns în Chișinău, n-am să uit cât voi trăi… o mulțime de lume. Spectacole, lume peste lume, lacrimi peste lacrimi. Erau câte două spectacole pe zi. Am adus straiul de acasă, un costum foarte vechi. Din sală mi s-a strigat – „Balada lui Ștefan!”, care nu era în program, dar imediat am repetat și am inclus-o în program. Am niște amintiri… când mi-e greu, eu apelez la acele momente. Acolo-i vârful meu de piramidă a cântecului.

  • Într-una din zilele de spectacol v-ați întâlnit cu Grigore Vieru. Puteți să rememorați acea primă întâlnire?

Valentina Cojocaru mi-a zis că s-ar putea să vină pe scenă, atunci am spus: vai de mine, și eu ce mă fac? Vieru a venit, Dumnezeu să-i odihnească sufletul atât de sensibil și de încărcat și încercat, a venit, a coborât în sală, lumea în delir. Îmi aduc aminte, înainte de a se întâmpla cu Grigore Vieru ce s-a întâmplat, am avut un eveniment la București. M-a așteptat și, după ce am cântat, îmi spune: Soficuță dragă, să știi că am rămas pentru tine, să te ascult, dar să știi că îmi spune inima că noi n-o să ne mai vedem. Eu i-am spus că nu știm cine pleacă, încercând să-i alung acel gând. Și așa s-a adeverit, nu ne-am mai văzut… Dumnezeu să-i odihnească sufletul.

  • Acum doi ani, ați spus că v-ați muta la Chișinău, că vă simțiți aici ca acasă. Cum vă amintiți publicul din Basarabia?

Publicul dumneavoastră este un public care îți dă aripi, dar pentru asta trebuie să-ți pui sufletul în palmă și să-l dăruiești. Asta este obligatoriu. Cu publicul din Basarabia am simțit acel fior, noi de pe scenă trebuie să transmitem acel fior, ca apoi din sală să vină spre tine. Să simți că te-a înțeles publicul. Eu am simțit acest lucru!

  • Ați împlinit 61 de ani, după cum ați menționat, de când slujiți cântecului de-acasă. Ce reprezintă pentru dvs. aceasta?

Muncă! Căutări tot timpul, verticalitate, cărare proprie… Nimeni ca mine, nici eu ca alții.

  • Ce înseamnă pentru un Artist să împărtășească lumină prin cântecul său… peste șase decenii?

Am emoții foarte mari. Să vă spun de ce: la început, când apari prima dată cu ceva nou – publicul îți este alături. La un moment dat, te lasă. Și dacă nu ai temelie sănătoasă, propria cărare, cântece care se văd că-s muncite, căutate, sunt din lumea satului, începe să se dărâme, temelia se duce. Menirea noastră e să aducem voie bună, dar încă ceva, sunt și eu la rândul meu spectatoare și mă las pe firul actorului sau al cântărețului. Dacă e de plâns – plâng fără nici un fel de jenă, dacă e de râs – râd din toată inima.

Sofia Vicoveanca cu fiul său Vlad Micu
  • Aveți o carieră prodigioasă și numeroase producții muzicale. Ce proiecte urmează să mai lansați?

Acuma sunt în înregistrări. Nu vă spun ce apare, dar spre exemplu: am un dialog cu moartea, vine moartea cu semnale de trâmbiță specifice… e ceva ce nu mai cutează cineva să cânte, ideea este dintr-o culegere de folclor. Aș dori ca discul la care lucrez să fie de sărbătorile de iarnă, deși multe din ele sunt mai dramatice. Dar pentru că m-am gândit să îi dau un titlu ,,Așa e la noi datina”, aici intră cam tot ce am spus, de voie bună, și de joc, de nuntă, de leagăn.

  • Din experiența Dvs., care ar fi lecția de viață pe care ar trebui să o cunoaștem cu toții?

În orice domeniu am fi, trebuie să fim cinstiți. Dacă ne-am vedea fiecare de drumul pe care ni l-am ales în viață, cred că lumea ar fi mai bună. Deci, cinste să fie și sinceritate în orice domeniu și hai să fim mai buni, mai înțelegători, mai toleranți.

  • Vă rog să lăsați un mesaj pentru admiratorii Dvs. din Basarabia, către cititorii GAZETEI de Chișinău.

Țucă-vă sufletul la toți! Pentru că mi-e dor de Dumneavoastră. Vom vedea dacă mi-a mai îngădui Domnul să trec granița. Întâi să ne facem sănătoși, să putem să fim cum am fost. Să putem comunica, să putem merge fără mască, să nu ne stea frica-n cârcă. Să vă dea Domnul sănătate, bucurie, împliniri. Tot ce e mai bun și mai frumos pe lume. Tot ce îmi doresc mie – să aveți Dumneavoastră parte. Să ne auzim numai de bine, vă țuc!

Preluarea textelor de pe pagina www.gazetadechisinau.md pentru formatul online se face în limita a 1.000 de semne, cu indicarea linkului activ către articolul preluat.

Instituțiile de presă, care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica „Gazeta de Chișinău” și autorul informației. Materialele de presă sunt protejate de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe și de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here