Cine aprinde fitilul?

915
0

A reizbucnit războiul din Karabahul de Munte. Forțele armene și cele azere se ciocnesc încă din iulie, dar confruntările au luat proporții abia în ultimele săptămâni.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

În cazul unui conflict ca acesta e inutil și, mai ales, improductiv, să dezbați cauzele. De altfel, sunt arhicunoscute. Totul a început pe vremea când turcii avansau în Caucazul de Sud, ocupând pământurile populate pe atunci majoritar de armeni. A continuat, în epoca modernă, cu încercarea de a-i asimila și redisloca pe băștinași, o politică naționalistă a guvernului otoman ce a culminat cu genocidul armenilor din 1915. Apoi, a intervenit Stalin, care a redesenat harta republicilor sovietice caucaziene, creând o enclavă armenească pe teritoriul Azerbaidjanului: regiunea autonomă Nagorno-Karabah.

La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, inițiativa a fost preluată de armeni. Astfel, Nagorno-Karabah a fost declarată independentă (1991) și a devenit Republica Arțah, un stat nerecunoscut. Până la armistițiul din 1994, armenii din Arțah au pus stăpânire și pe alte teritorii azere limitrofe, așa-numita „centură de siguranță” sau, mai simplu, culoarul de legătură al Karabahului de Munte cu Armenia propriu-zisă.

De asemenea, nu e cazul să ne întrebăm cine are (mai multă) dreptate. E o întrebare extrem de periculoasă, dat fiind că diferendul și războiul armean-azer ilustrează perfect contradicția dintre dreptul popoarelor la autodeterminare și legislația internațională, care nu salută schimbările teritoriale decât pe cale pașnică și în urma unui acord agreat de bunăvoie de toate părțile implicate. Etnic și istoric, adevărul e de partea armenilor. Din punctul de vedere al dreptului internațional, adevărul e de partea Azerbaidjanului. Dar adevărul și dreptatea sunt lucruri diferite în chestiuni de acest fel.

Mai interesant și mai util ar fi să urmărim reacțiile marilor puteri la conflict. De la începutul anilor 1990, armenii au fost sprijiniți de Rusia, fapt ce nu a împiedicat-o pe aceasta din urmă să vândă arme Azerbaidjanului, cu care a întreținut apoi o relație economică privilegiată. Turcia, mai ales în epoca Erdogan, i-a susținut necondiționat pe azeri, pe care îi consideră parte a poporului turc. În deceniul unipolarității, când lumea avea un singur jandarm, SUA, niciuna dintre puterile pomenite mai sus nu ar fi îndrăznit să escaladeze conflictul, internaționalizându-l. Dimpotrivă, cam toți „frații mai mari” și-au dorit în anii 1990 pacea în Caucazul de Sud.

În primul deceniu al noului mileniu, placa s-a schimbat. Organizația Cooperării Islamice a condamnat, în repetate rânduri, ocupația armeană a teritoriului azer. Consiliul Europei s-a arătat, de asemenea, nemulțumit de prezența militarilor armeni în regiune. Erdogan nu putea rata, nici el, șansa de a ieși în evidență și de a mai găsi un debușeu pentru visele lui de mărire otomană. Americanii, atât în perioada Obama, cât și pe timpul lui Trump, par să fi pierdut dacă nu interesul, atunci cel puțin controlul asupra părților implicate în conflict.

Astfel, am ajuns în situația în care Azerbaidjanul a simțit că ar putea soluționa problema și fără negocieri de pace, prin intervenție armată. Sprijinul acordat de Turcia, indiferența americanilor și slăbiciunile de care dă dovadă Rusia în Orient, după intervenția neinspirată a acesteia în Siria și neînțelegerile cu puterile petroliere din Golf, li s-au părut celor de la Baku drept argumente suficiente pentru a redeclanșa ostilitățile.

Din păcate, acesta este scenariul după care evoluează, de la o bucată de vreme, toate conflictele regionale de pe glob. Celebrăm, exaltați, multipolaritatea, dar uităm că aceasta se exercită nu numai regional, ci și în cadrul organismelor suprastatale, precum ONU. De fapt, lumea a vrut să înlocuiască un jandarm cu mai mulți. Fără un șef de post însă, s-a dovedit că fiecare dintre aceștia își oblăduiește și muștruluiește mahalaua după cum îl taie capul. De aceea, la întrebarea cine a aprins fitilul în Caucazul de Sud, răspunsul trebuie căutat nu numai la Baku, Erevan sau Hankendi.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE