Două luni versus două săptămâni

Două săptămâni. Acesta este termenul dat poporului să se dumerească, într-un final de bătălii electorale fratricide, pe cine să aleagă preşedinte. Puţin probabil ca cineva să câştige din prima încercare, având în vedere că sondajele (diferite, fie şi tradiţional părtinitoare, avantajând un candidat sau altul) înclină, toate, spre un scrutin cu două tururi.

Cele două săptămâni nu sunt de neglijat. Dar sunt numai două. Paisprezece zile. După primul tur alegătorul se trezeşte încet, întristat sau revoltat de rezultate (de parcă nu el a decis!), ezitând între a contesta paşnic, la CEC sau în instanţele de judecată, ori a organiza proteste violente; între a înjura toată lumea alegătoare, a susţine benevol şi dezinteresat un candidat cu şanse, ori a negocia anumite avantaje etc. Având în vedere aceste bâjbâieli şi bâlbâieli ale orgoliilor rănite, abia în a două săptămână (din numai două!) vom avea, eventual, un soi de decizie a taberelor beligerante de a se alia (sau nu) de partea unui sau altui finalist.

Dar nu va mai rămâne timp să convingi electoratul să voteze un alt candidat ajuns în finală, decât „al nostru”, perdant în primul tur. Mai ales dacă pe tot parcursul campaniei (care se desfăşoară efectiv doar în primul tur şi doar formal în faza scurtă, a celui de al doilea) echipa ta, înarmată cu săbii şi bâte (cum gladiis et fustibus, ziceau vechii latini), nu a avut altă ocupaţie decât să bată în oponenţi, să-i denigreze. Pe toţi, pe oricare oponent. Mai mult: cu cât mai aproape ideologic şi strategic pe eşichierul politic, cu atât mai violent atacat.

Motivele animozităţilor reciproce ale potenţialilor aliaţi sunt explicabile, de vreme ce toţi cei din segmentul politic comun îşi dispută şi un electorat comun (cel puţin, în viziunea lor). Cum îi convingi pe prietenii tăi să voteze în turul doi un candidat pe care l-ai ciomăgit, împreună cu aceşti prieteni, ca pe unul indezirabil? Vrei să spui că pentru tine turul doi nu mai contează, de vreme ce nu a ieşit în finală favoritul tău? Asta nu e doar iresponsabilitate, frate, ci contribuţie directă la accederea în înalta funcţie a vreunui nemernic de pe altă extremă a terenului politic. Asta înseamnă să te nemerniceşti şi tu, fie şi ascunzându-te după fraze patriotic-înălţătoare şi vorbe cinic-deştepte, subit „apolitice”.

Sintagma latină, cum gladiis et fustibus („cu săbii şi bâte”), pe care o citasem mai sus, o întâlnim (şi) în Noul Testament, în episodul din Grădina Ghetsemani, între rugăciunea de pe Muntele Măslinilor şi sărutul lui Iuda. „Pe când vorbea El încă, iată că vine Iuda, unul din cei doisprezece, cu o gloată mare, cu săbii şi cu ciomege, trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de bătrânii norodului” (Matei, 25.47). O regăsim la Luca (22.52) şi Marcu (14.43). Am reţinut-o (o întâlnisem întâia dată în Decameronul lui Boccaccio, pe care, normal, l-am citit înaintea Bibliei) şi dintr-o curiozitate stilistică. Săbii şi bâte/ ciomege… ce bizară asociere!

Ce fel de „oaste” e înarmată astfel? Una de strânsură. De „partizani”. O stranie „alianţă” a cavalerilor (care se duelează elegant, cu săbii sau florete) şi a bătăuşilor de cartier (înarmaţi cu ştachete rupte din primul gard). Or cam asta se întâmplă acum în războiul electoral, când oameni inteligenţi îşi dau mâna, în opera de denigrare şi distrugere a unui sau altui politician indezirabil, oponent al idolului lor, cu elementele declasate, haimanale politice, oamenii fără principii, lepădături vândute cui plăteşte mai bine. Îmbinând oximoronic înţepăturile ironice ale unora cu înjurăturile altora, într-o sfântă alianţă diabolică, într-o fratricidă confruntare… spre gloria şi prosperarea adevăratului adversar. Fără să fi fost neapărat vândut (sau achiziţionat de serviciile străine), dar comportându-se exact aşa cum se comportă unul plătit. Cum să oprim acest război civil între ai noştri, ca să nu mai facem să triumfe şi să rânjească, mulţumit, adversarul?

P.S. Reţinem un detaliu semnificativ din experienţa electorală imediată a României. Şi la Bucureşti (dovadă că suntem fraţi) partidele de pe dreapta eşichierului politic se confruntă dur între ele, fenomen explicabil prin apropiatele alegeri parlamentare. Dar atunci când a fost nevoie de o coalizare de principiu (în lupta pentru primăria capitalei), voinţa politică a fost mai presus de orgoliile partinice. Spre deosebire de basarabenii de dreapta, care în 2016 nu au mai reuşit să se coalizeze pe ultima sută de metri (iar declaraţiile de „susţinere” au fost clasate, ca false). Cele două săptămâni pot fi excluse de pe acum din ecuaţie: ele nu mai pot schimba nimic, dacă până atunci, timp de două luni, ţi-ai asanat patriotic teritoriul, înarmat cu ciomege şi săbii.