De-ale grafiei latine. Cum a fost „păcălită” cenzura sovietică

1925
0
Ediția săptămânalului „Literatura și Arta” din 15 iunie 1989

În vara anului 1988, la solicitările numeroaselor mitinguri ale populației care se aduna cu miile în piața din centrul Chișinăului, azi Piața Marii Adunări Naționale, cerând printre alte revendicări, Limbă de stat și Alfabet latin, conducerea sovietică de atunci, pentru a rezolva aceste chestiuni, a format o comisie numită oficial „Comisia interdepartamentală de pe lângă Prezidiul Sovietului Suprem al republicii pentru studierea istoriei și problemelor dezvoltării limbii moldovenești”.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

În fruntea acesteia a fost numit Alexandru Mocanu, care deținea funcția de președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al republicii, iar secretar – Nicolae Mătcaș, cercetător științific în domeniul filologiei.

Dacă până atunci asemenea comisii erau create de ochii lumii pentru a ogoi protestele, actuala comisie s-a apucat serios de lucru: la 28 decembrie 1988 a fost adoptată o hotărâre importantă, punctul 3 al căreia glăsuia: „A interveni pe lângă Prezidiul Sovietului Suprem al republicii cu propunerea să aprobe trecerea la grafie latină și să dea Consiliului de Miniștri al republicii însărcinarea de a elabora un program concret de măsuri în vederea realizării acestor acțiuni”.

Peste doar o lună de zile, la 25 ianuarie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al republicii dispune următoare ordonanță: „În scopul studierii opiniei publice, Consiliul de Miniștri al republicii să desfășoare experimentul de editare a unei părți a tirajului săptămânalului „Literaturii și arta” cu folosirea grafiei latine”.

Fiind îndemnați de ideea experimentului respectiv, am convenit atunci cu secretariatul redacției să facem și noi un sondaj în care să-i întrebăm pe cititori în ce alfabet doresc să fie tipărită „Literatura și Arta”: în cel actual sau în cel latin. În numărul din 6 aprilie 1989, am și publicat chestionarul respectiv, rugându-i pe cei 90335 de abonați, pe care-i avea în acel moment săptămânalul, să-l completeze cu numele și adresele lor, să sublinieze varianta preferată. Rezultatul acestuia a fost de 1000:1 în favoarea alfabetului latin.

Consiliul de Miniștri nu a stat mult pe gânduri și la 12 aprilie 1989 a apărut în presă următoarea decizie: „În conformitate cu hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, Consiliul de Miniștri al republicii a permis ca o parte din tirajul săptămânalului „Literatura și arta” să fie editat cu folosirea grafiei latine, și a transferat redacției mijloacele și fondul de salarii necesare pentru aceasta”.

La 15 iunie 1989, îndeplinind dispoziția Guvernului republicii, o parte a tirajului – 101 967 exemplare, a fost tipărită în grafie chirilică, acesta fiind numărul abonaților, iar altă parte – 104 000 de exemplare – în grafie latină.

Am prezentat aceste documente apărute în presă atunci pentru a arăta că experimentul s-a desfășurat pe bază legală, în mod transparent.

Dar iată că peste 31 de ani de la acel eveniment, Nicolae Dabija, redactor-șef al săptămânalului „Literatura și arta”, în editorialul său, „Un sinonim al libertății noastre – alfabetul latin”, apărut la 11 iunie 2020, prezintă o versiune ieșită din comun privind apariția numărului în grafie latină din 15 iunie 1989. Denaturând în mod intenționat adevărul, ignorând din start hotărârile guvernului din acea perioadă și inducând în eroare o întreagă generație, autorul scrie: „Ediția de la 15 iunie 1989 a fost pregătită în mare clandestinitate. Despre acest lucru cunoșteau doar câteva persoane. Materialele au fost culese mai întâi în grafie chirilică. Apoi am găsit două linotipiste la tipografia „Știința”, unica din Chișinău care avea litere latine. Acestea, câteva nopți la rând, pentru două cutii de bomboane, au cules tot numărul.

Când l-am prezentat pe hârtie de calc la tipografia Editurii de partid, care ne tipărea ziarul, Boris Mihalachi, directorul adjunct, a rămas încântat de idee, dar ne-a atenționat: „Nu-l putem trimite la tipar fără semnătura cenzorilor, du-te la ei, poate-i convingi”.

Și acolo, în biroul domniei sale, a fost găsită soluția: să pregătim de urgență o variantă a revistei în grafie rusească, pe care s-o tipărim într-un singur exemplar, pentru cenzură.

Aproape de miezul nopții cenzorul a semnat și numărul a apărut a doua zi.

Astfel, la 15 iunie 1989, „Literatura și arta” apare într-un tiraj de 260 000 de exemplare – cu grafie latină și un exemplar – cu grafie chirilică.”

Pasajul care îl dă de gol pe N. Dabija demonstrând că cele descrise constituie o aberație și nu puteau să se întâmple decât în imaginația sa este cel în care lansează ideea să se facă de urgență o variantă a ziarului în grafie rusă într-un singur exemplar, pentru cenzor. Dacă acest caz ar fi avut loc în realitate, directorul adjunct, specialist cu mare experiență, l-ar fi respins din start amintindu-i că opt pagini de format mare, cum e „Literatura și arta”, nu pot fi nicidecum pregătite în câteva ore fără a avea la îndemână un grup întreg de muncitori: zețari pentru a culege în plumb textele celor opt pagini la linotip, doi paginatori pentru a așeza metalul în rame (viitoarele pagini) și patru corectoare, muncitori care la acea oră lipseau.

Or, după cum reiese din cele descrise de autor, varianta în grafie latină a numărului era gata pentru a fi semnată de cenzor, iar de aici rezultă că în tipografie nu mai era nimeni dintre muncitori. Tot atât de aberant este să tipărești un ziar de opt pagini doar într-un exemplar. Tipografii de la „Universul” declară că așa ceva nu a avut loc niciodată. Este pur și simplu ridicol să montezi cele opt pagini și să pornești mașina doar pentru o coală de hârtie.

În perioada sovietică, tipografiile erau obligate să indice tirajul pe cărțile, revistele, ziarele etc., scoase de sub tipar. Cifrele privind tirajul, indicate pe ultima pagină a „Literaturii și arta” din 15 iunie 1989, sunt cele corecte. Tirajul de 260 000 de exemplare, citat în articolul lui N. Dabija, „Literatura și arta” nu l-a avut niciodată, aceasta fiind o invenție a autorului, care nu poate fi argumentată prin nimic.

Dacă până în prezent N. Dabija se plângea că Procuratura Generală îi deschisese multe dosare privind ațâțarea vrajbei între națiuni, acum, de când și-a inventat clandestinitatea, afirmă în articolul său că N. Demidenco îi deschisese multe dosare și pentru „trecerea neautorizată” la grafia latină. Domnul Eugen Rusu, procuror, șef de secție la Procuratura Generală a republicii, la solicitarea noastră, ne-a răspuns următoarele: „În arhiva Procuraturii Generale a republicii nu există nici un document privind adresarea procurorului general cu cerere de chemare în judecată către redacția „Literatura și arta”. Comentariile sunt de prisos.

N. Dabija scrie că despre pregătirea primului număr în grafie latină în clandestinitate știau doar câteva persoane. Nu este adevărat. Documentele oficiale citate mai sus demonstrează că despre acest lucru știau toți cei peste o sută de mii de abonați, nemaivorbind de colectivul redacției care a participat la redactarea acestui număr – Elena Silcenco, Raisa Ciobanu, dactilografele care au tipărit materialele incluse în acest număr, Dinu Mihail, Alecu Reniță, Nina Negru, Vasile Malanețchi ș.a., care au semnat articole în numărul de pomină. Subsemnatul a pregătit o pagină întreagă conținând trei schițe de Constantin Stere.

Prin urmare, apariția „Literaturii și arta” în ilegalitate este un fals absolut. În acel an 1989 alți scriitori, și anume Leonida Lari, Ion Vatamanu și Viorel Mihail, și-au asumat riscul să editeze în clandestinitate gazeta „Glasul”, tipărind-o în Letonia într-un tiraj de 60 000 de exemplare. Cel de-al doilea număr al acestei publicații a apărut în martie 1989 în Lituania cu un tiraj de 100 000 de exemplare. Despre „Glasul” scrie și N. Dabija în editorialul său, dar numai o singură frază, trunchiind adevărul:

Înainte de 15 iunie 1989 fusese publicat un singur număr al publicației „Glasul”, la Riga, în Letonia.” Ca să vedeți, după peste trei decenii trecute de atunci, pretinsul erou îi pune oarecum în umbră pe cei trei scriitori, deoarece nu le scrie numele, își bate joc de ei zicând că au editat „Glasul” într-un singur număr și, principalul, nu amintește că au tipărit această publicație în ilegalitate, lăsând astfel să se înțeleagă, în mod automat, că acea clandestinitate din 1989 este legată de „Literatura și arta” .

În concluzie, reiterăm: pe lângă dovezile veridice expuse mai sus, argumentul forte precum că numărul din 15 iunie 1989 a fost pregătit în legalitate îl constituie foștii colaboratori ai redacției, care mai sunt în viață, precum și actualii, care au dactilografiat textele, au scris sau au îngrijit materialele incluse în acel număr de pomină.

Și încă un lucru: se poate afirma că N. Dabija în acel an 1989 nu a participat deloc la editarea gazetei și, ca să vedeți, nici în numărul din 15 iunie, primul în grafie latină, nu a semnat nici un articol sau măcar o frază privind alfabetul latin. Mă veți întreba: de ce? Vă răspund: pentru că, în mod oficial, autorul era degrevat din funcție, deoarece umbla prin sate rugându-i pe cetățeni să-l aleagă deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice, iar în martie 1989, după ce a fost ales, și-a continuat raitele prin localitățile republicii pentru a fi ales deputat și în parlamentul Moldovei, alegerea căruia a avut loc doar peste câteva luni, în primăvara anului 1990.

Nu strică să ai o dublă imunitate, mai ales atunci când procurorul general al republicii îți „deschide” atâtea procese penale.

P.S. Am aflat întâmplător că același articol, intitulat „Un număr istoric”, conținând aceleași denaturări crase ale adevărului, a fost publicat în „Literatura și arta” la 14 aprilie 2011, cu unele modificări. Prezentăm doar câteva: în varianta din 2011 numărul gazetei este prezentat cenzurii pe foi de zinc, iar în cea din 2020 – pe hârtie de calc; în prima variantă este convocat la Biroul Politic să dea explicații și G. Volcov, șeful securității statului, nume care în cea de-a doua variantă lipsește, pentru că nu acesta se afla atunci în fruntea securității; în varianta din 2011 numele cenzorului e V. Șleagun, iar în cea din 2020 e Stelea, fără a i se indica inițiala numelui de botez.

Autor: Alexandru Donos

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE