O prietenie cu efecte… estetice

484
0
Coperțile albumului „Scriitorii când nu scriu” de Nicolae Răileanu și Mihai Ștefan Poiată, ed. Arc, 2020

Cartea-album „Scriitorii când nu scriu”, apărută de curând la Editura Arc, are doi coautori: fotograful Nicolae Răileanu, care semnează peste o mie de imagini, și scriitorul Mihai Ștefan Poiată, care și-a asumat conceptul, selectarea, sistematizarea, comentariile și 22 de micro-eseuri ce anticipează fiecare compartiment tematic.

Fiind prieteni, făcând parte din aceeași generație, Nicolae și Mihai s-au simțit atrași de un proiect editorial conceput din două perspective – a unui fotograf și a unui literat – care să întrunească aspectele vizibile și invizibile, abordările obiective și subiective ale vieții unei comunități artistice, pe care au cunoscut-o din interior: Uniunea Scriitorilor din RM. Din cauza morții premature a lui Nicolae Răileanu, misiunea de a întregi concepția proiectului și de a pregăti volumul pentru editare i-a revenit lui Mihai Ștefan Poiată. Vă propunem un interviu cu scriitorul Mihai Ștefan Poiată.

Scriitorul Mihai Ștefan Poiată

Felicitări, Mihai! Cartea începe cu un motto, în care scrii că cele 304 pagini sunt „mărturia unei prietenii care a avut efecte… estetice”. Spune-mi, te rog, unde și când l-ai întâlnit prima dată pe Nicolae Răileanu, cum v-ați împrietenit? Cu ce se ocupa el în acea perioadă?

Mihai Ștefan Poiată: – Dacă nu mă înșală memoria, prima oară ne-am întâlnit pe prospectul central al Chișinăului, la intersecția cu strada Alecsandri. Mi l-a prezentat Andrei Vartic, care, după neplăcerile lui cu KGB-ul, era pe drumuri și adeseori își găsea adăpost în odaia pe care o închiria tânăra familie Poiată. În curând am înțeles că Nicolae îl așteaptă pe Andrei Sârbu. Astfel, ziua ceea s-a dovedit a fi una deosebită, deoarece am avut norocul să cunosc doi viitori prieteni, care au făcut și fac parte din viața mea. Pe atunci Nicolae mai lucra în calitate de fotograf-criminalist la Ministerul de Interne, unde fusese invitat de un fost camarad de armată, dar deja își croia drumul spre Muzeul de Literatură, unde urma să aibă laborator și un mic birou, în care ne-am fi putut întâlni și discuta nestingheriți. Cel care l-a angajat a fost Gheorghe Cincilei.

Pe atunci nu existau smartphone-uri… Deci, cum, unde, de la cine a învățat Nicolae să fotografieze?

De la tatăl său, Teodosie Răileanu, invalid de război, care i-a dăruit un „FED” și i-a dezvăluit primele secrete ale meseriei de fotograf. Rămas fără un picior, tata și-a ales o meserie, care putea fi practicată „pe șezute” – contabilitatea – și a lucrat ba în Todirești, ba în Țigănești, și în cele din urmă s-a stabilit cu traiul în Cobusca Veche. Dar unicul său fecior nu i-a moștenit profesia de bază, ci una pe care Teodosie Răileanu o practica „pe apucate”, cu ocazia unor evenimente familiale ori la rugămintea consătenilor.

Prin ce se remarcau fotografiile lui Nicolae Răileanu chiar de la început?

Aș spune mai întâi prin ce s-a remarcat (și m-a surprins) autorul acelor fotografii. Fiind la primii pași, Nicolae a decis categoric (și a declarat în fața „martorilor”, adică a subsemnatului și a lui Andrei Sârbu) cum NU trebuie să fie fotografiile lui. Pentru că și-a propus din start să se detașeze de prima generație de fotografi autohtoni care s-a impus atenției publicului prin anii 60. Reprezentanții de frunte ai acestei generații erau pasionați de subiecte așa-zis poetice – cu moși cărunți la ferestre, cu peisaje înduioșătoare și scene în „stil național”. Iar Nicolae și-a dat seama că este atras de polul opus al unei astfel de abordări, pronunțându-se categoric împotriva „miorlăiturilor liricărești”. A fost o decizie logică și firească pentru vremea ceea, dar mi-am dat seama de asta abia anul trecut, când am descoperit în arhiva lui o serie de fotografii făcute în armată – fotografii din viața cotidiană a soldatului sovietic, de un realism dur și necruțător. Ulterior a făcut sute de fotografii „la locul crimei”, iar la muzeu – fotografii de reportaj de la evenimente literare… Astfel și-a ales un alt parcurs și un al destin artistic.

Fotograful Nicolae Răileanu

Cum explici faptul că el s-a apropiat de literatură, de poezie?

Presupun că i-a fost interesant să confrunte exteriorul scriitorilor (pe care îl fotografia) și lumea lor interioară, pe care o putea intui citindu-le opera. Având un simț extraordinar al firescului, Nicolae putea detecta de la primele fraze falsitatea unui text pretins literar (fie proză, fie poezie). Avea și un cuvânt pentru astfel de opusuri – „literatură scremută”. Urmărea cu interes tendințele de modernizare a literaturii noastre, îi simpatiza pe scriitorii „teribiliști”. Asta ar explica de ce i-a fotografiat atât de mult pe N. Esinencu, E. Cioclea, N. Popa, E. Galaicu-Păun.

Se pare că în tinerețe aveați ținute asemănătoare (pieptănătură, mustăți, îmbrăcăminte).

Unii credeau că suntem frați. Ne mai asemăna și faptul că ambii eram „decembriști”. Nicolae născut pe 3, eu pe 4, iar pe 6 decembrie era născut Andrei Sârbu. Un „trio” pasionat de ROCK, POP și alte „modernisme”, fiecare dintre noi încercând să le implementeze în sfera lui de interes artistic: fotografie, pictură, literatură. Nicolae chiar a propus să formulăm principiile pe care ne angajăm să le urmăm și să lansăm un MANIFEST artistic. Dar am fost nevoiți să renunțăm la această idee, deoarece ne-am dat seama că în Chișinău nu există nici o publicație care și-ar asuma curajul să-l găzduiască pe paginile sale.

Cât de bogată e arhiva foto a lui Nicolae Răileanu?

Nu știe nimeni. Nici măcar Muzeul de Literatură care a insistat să-i fie predată până și arhiva personală a lui Nicolae („zestrea Domniței”), dar, din câte știu, nu a fost întocmit un act de predare-primire, iar negativele preluate nici măcar n-au fost numărate. Dar nici nu s-a purces la scanarea și digitizarea lor, deși în curând se împlinesc doi ani de la moartea lui Nicolae. Eu am avut acces la circa 350 de mii de imagini în format digital, din care am ales pentru acest album 1111.

Cartea aceasta este cel mai ambițios proiect al tău din ultimii ani?

și cel mai responsabil. Mereu am avut senzația că Nicolae se ițește de după umărul meu ca să se convingă că am ales cea mai potrivită imagine sau dacă am cadrat-o așa cum ar fi considerat el că e bine. E și un proiect, care, vorba lui Eugen Lungu, m-a obligat să pășesc pe „cărări neumblate”. Selectarea fotografiilor, compartimentarea lor tematică, structurarea albumului și-au revendicat o abordare narativă „specială”. În cele din urmă a rezultat o compoziție care, fiind privită orizontal, este stratificată în trei niveluri narative: fotografiile, comentariile și eseurile. Iar din perspectiva verticală ni se deschid cele 22 de ramificații tematice, care oferă un portret în dinamică al breslei scriitoricești din R. Moldova.

Textele tale sunt analize, amintiri despre scriitori, episoade din viața lui Nicolae?

Și analize, și amintiri, și episoade, și istorie, și literatură, și estetica artelor vizuale – sunt eseuri foarte diverse, care au în comun doar volumul (nu mai mult de 1,5-2 pag.) și o structură narativă inedită.

Ce i-ai spune lui Nicolae Răileanu dacă l-ai vedea azi, pe viu, câteva secunde?

Pot spune că eu nu m-am despărțit de Nicolae, l-am avut mereu în preajmă. Pentru că nu mă pot despărți de fotografiile lui nici acum, când albumul a ajuns în librării, și continui să văd lumea cu ochii lui (și la figurat, dar mai ales la propriu). Îi răsfoiesc fotografiile pagină cu pagină (imagine cu imagine) și îi revăd pe scriitorii care nu mai sunt în viață, împreună cu ei pășesc pe drumuri pe care nu le-am cunoscut, particip azi la evenimente de ieri și alaltăieri, întâlnesc oameni pe care nu i-am văzut, reconstitui o lume care, prin fotografiile lui Nicolae, își revendică dreptul de a face parte nu doar din viața mea, dar și din viața noastră și a urmașilor noștri. Sute de mii de fotografii care reprezintă o parte extrem de valoroasă a patrimoniului nostru național.

Mă întreb mereu: care va fi soarta acestor fotografii?

Să sperăm că moștenirea lui Nicolae Răileanu va fi păstrată. Îți mulțumesc mult pentru interviu!

Interviu de Irina Nechit

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here