Pentru libertatea noastră şi a voastră!

Vă mai amintiţi sloganul: „Pentru libertatea noastră şi a voatră! За нашу и вашу свободу!? Era re-lansat de opoziţia naţională şi democratică din republicile baltice şi adresat cetăţenilor din alte „republici”. În primul rând, metropolei, ruşilor, inclusiv celor din instituţiile şi organele represive. Balticii erau convinşi că instaurarea unui regim democratic în URSS va favoriza lupta lor de emancipare naţională. Pentru ei lozinca a avut efectul scontat: azi ei trăiesc într-o altă lume şi au şi uitat de coşmarul socialismului dezvoltat şi de „necuprinsa patrie”.

Istoria acestui apel e veche. El a fost lansat de polonezi în timpul Revoltei din Noiembrie (1830). Lozinca voia să sublinieze că mişcarea de emancipare naţională nu e orientată împotriva poporului rus, ci împotriva regimului opresiv. Vorba vine, tot atunci a fost compus extraordinarul „Studiu revoluţionar” al lui Frederic Chopin în do minor. Aflat în exil la Paris, genialul compozitor, susţinător al cauzei naţionale a compatrioţilor, le dedica polonezilor acest înălţător imn al libertăţii.

Lozinca a fost afişată şi la 25 august 1968 în Piaţa Roşie din Moscova, când şapte disidenţi au protestat împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia. Şapte (numai şapte!) intelectuali, savanţi, studenţi, poeţi. Suficienţi însă să spele obrazul unui „mare popor”. Václav Havel i-a numit conştiinţa trează a poporului rus, iar revista Listy. Literární noviny, cea mai importantă platformă de discuţii din Praga anilor 1967-69, a emis celebra formulă: aceşti şapte disidenţi sovietici înseamnă cel puţin şapte argumente pentru a nu-i detesta pe toţi ruşii, de-a valma. Dincolo de patetismul implicit, e şi un simplu adevăr aici: câţiva reprezentanţi ai unei naţiuni o pot reabilita, după o succesiune de laşităţi ale maselor largi sau ale demnitarilor discreditaţi.

Mi-am amintit de acest slogan egoist, extins însă, cu toată generozitatea, spre Celălalt, în aceste zile, când compasiunea pentru poporul din Belarus, care încearcă să devină liber de dictatură, devine o lozincă pentru necesităţile noastre interne. Mi-am amintit, mai ales, în legătură cu o replică de pe reţele, esenţa căreia era următoarea: ce treabă avem noi cu ceea ce se întâmplă în Belarus? Or cam asta sugera şi Igor Dodon, dar şi mentorul său de la Kremlin: e treaba „internă” a beloruşilor.

Autorul replicii nu a uitat să-mi explice rezervele sale, mai ales, în legătură cu apelul Svetlanei Aleksievici: scriitoarea se adresa intelighenţiei ruse, numindu-i pe vecinii din Est „fraţi” (adică, sugera oponentul meu: descurcă-se ei, vecinii şi fraţii, înde ei, noi ce treabă avem?). Povestea însă ne priveşte în modul cel mai direct. Or, azi, „vecini” ne sunt cam toţi din jurul nostru, de la cercul polar la tropice, de la insulele britanice la cele japoneze. Orice mişcare pe acest spaţiu provoacă vârtejuri ale atmosferei şi la noi. Cu atât mai mult, tot ce se întâmplă în Europa de Est, inclusiv în fostele republici sovietice.

„Mişcarea” noastră (obosită, sforăitoare, capricioasă) spre lumea civilizată se împotmoleşte, inclusiv, din cauza contramodelelor, care provoacă nostalgii după „patria pierdută”. Or modele sovietice azi sunt trei: administraţia de la Kremlin (liderul căreia declara că „destrămarea URSS a fost o catastrofă”); regimul colhoznic al lui Lukaşenko şi cazarma sovietică de la Tiraspol.

Până nu se vor produce reforme democratice radicale în aceste trei ţinuturi (foarte diferite ca proporţii), noi nu ne vom putea integra liber în sistemul comunitar al economiei şi culturii europene. Libertăţile de circulaţie şi liberul schimb nu ne vor ajuta, atâta timp cât o bună parte din populaţie mai este nostalgică a trecutului, alimentându-şi dorurile cu stupefiantele din aceste trei teritorii contaminate de URSS-ism.

Unii colegi consideră că în materie de libertate putem fi comparaţi cu Belarus. Nu-s de acord. Nu ne putem plânge de libertăţile de opinie, de alegere, de circulaţie. Că aproape nu avem presă independentă e altceva. Nu-s doar banii la mijloc, după cum se crede (refrenul cu „cenzura economică” e fals).

Explicaţia e în modesta solicitare, la noi, a libertăţii. Cu mijloacele de informare, fiecare se descurcă cum poate, accesând sursele credibile (şi nu sunt puţine!). Chiar şi cu o singură sursă credibilă, deja nu mai putem să ne plângem. Dacă cetăţeanul ar avea nevoie de informaţie autentică (nu de propagandă), el ar plăti surselor credibile şi media profesioniste ar prospera.

Libertatea e un bun concret şi poate aduce plusvaloare dacă ştii ce să faci cu ea. Naţiunile care ştiu să beneficieze de ea, prosperă. Dar când e marfă nesolicitată, fie şi la îndemâna oricui, nu e bună la nimic.