La ce bun alegătorii? La ce bun aleşii?

Cineva profită de noi. Suntem carne de tun, vânat, hrană pentru ambiţiile de mărire ale cuiva. Suntem „e-lectorat”, masă virtuală, amorfă, uşor de reformatat. Atavisme ale legendei despre aprodul Purice, suntem movile aburcându-i în funcţii pe alţii. Le facem carieră. Le facem umbră, le scuturăm scamele de pe caftan, le lustruim chipul. Suntem covorul pe care calcă demnitarii în drumul lor spre glorie… Cum vă pare acest tablou, demn de caricaturile lui Daumier şi „capriciile” lui Goya? Exagerez? O fac intenţionat, ca să (vă) impresionez.

Pe de altă parte, cine a candidat vreo dată în funcţii publice ştie ce vampir e alegătorul! Câtă batjocură suportă un politician pomenit în raza săgeţilor „electoratului”. Vrei să ştii cine eşti, să-ţi afli tainele pe care nici nu ţi le bănuieşti, îmi spunea cineva, fă-te om politic şi vei afla atâtea despre tine, încât… nu că te vei mira de câte le ştie lumea, ci tu însuţi le vei descoperi pentru întâia dată! Nici nu visai, în cele mai negre coşmaruri confesive, că eşti altul! Or adevărul este acela pe care îl ştie lumea!

E un exerciţiu voyeurist-masochist să trăieşti permanent sub privirea oricărui neisprăvit, ca un peşte în acvariu. Ca un manechin în vitrina unei dughene de îmbrăcăminte, care nu poate evada de acolo şi nici nu îşi poate acoperi goliciunea sau ascunde ţoalele, cu care l-au îmbrobodit alţii, după moda dictată de establishment.

O asociere vizuală cu acest acvariu-vitrină: aveam, în viaţa trecută, un birou situat exact în centrul Casei Guvernului, o casă-acvariu (verificam cursul timpului după orologiul de pe Arcul de Triumf). La orice schimbare de guvern, oamenii de acolo erau „disponibilizaţi”, re-angajaţi, trecând filtrele loialităţii (nu ale competenţelor). Un ministru îmi povestea cum încercase să iasă, deh, ca tot omul, după serviciu la o bere, dar l-au prins imediat fanii, oponenţii, jurnaliştii şi alţi paparazzi… Cum să trăieşti în asemenea condiţii? Am evadat cu prima ocazie, nu înainte de a-i întreba pe colegii care lucrau acolo de o viaţă: voi cum suportaţi atâtea umilinţe?

Dar nici aleşii, nici alegătorii, ne spun experţii de serviciu, nu sunt marii profitori. Ultimii ar fi în cu totul altă parte. Pioni umili sau nebuni răzvrătiţi, cai nărăvaşi sau turnuri de pază, regi sau regine (sic!) suntem – zic experţii – doar figuri pe eşichierul altora. Al celor care stăpânesc lumea, care au în mâini pâinea şi cuţitul, care taie şi spânzură, care miluiesc şi căftănesc pe cine trebuie. S-ar părea că problema e a independenţei. Dar nu cunosc o lume mai liberă decât cea care trăieşte în uniunea de state europene „neindependente”, ce şi-au delegat o bună parte din suveranitate în favoarea unei securităţi colective.

Iar avansarea cuiva depinde adesea de factori absolut surprinzători, nu doar de susţinerea „prietenilor”. Ascensiunea preşedintelui american şi a premierului britanic se pot datora influenţei ruse, dar nu neapărat graţie sentimentelor de prietenie, dimpotrivă! În definitiv, contează independenţa personală, nu cea instituţională. Asta înseamnă să poţi spune nu atunci când toţi urmează cursul comod şi inert al unui „da” lipsit de personalitate. Avem nevoie de un om independent şi cu personalitate. Slujind propriul program, nu mişcat pe eşichier de ambiţiile altora. Devii ridicol atunci când te anunţi voinicul fără frică şi prihană, dar de fapt îl slujeşti, din neştiinţă, prostie sau ambiţie, pe cel pe care îl „conteşti”. Te „opui”, ca, după o fază zgomotos-revoluţionară, să te abandonezi apoi, jalnic, destinului, precum un personaj dintr-o epigramă de Busuioc.

Nu interesul altora e problema, ci care va fi profitul nostru. Nu eşti doar vânător sau vânat. În lanţul trofic cineva beneficiază (poate) de prezenţa ta, dar poţi să profiţi şi tu, dacă ştii regula jocului. De prezenţa cui în vârfurile piramidei politice ai profita cel mai mult? Cu cine nu-ţi va fi ruşine să ieşi în lume? Cine va urzi mai puţine intrigi, în secret, împotriva ta?

P.S. Apropo, ştiţi cu ce se ocupă un preşedinte? Igor Dodon a descris pe pagina sa de realizări un „eveniment” recent: inaugurarea unui sens giratoriu (sic!) la intrarea într-un sat. Ăsta-i eveniment de nivelul preşedintelui? – se întreba un prieten. O fi, acesta e „nivelul” lui! Dar s-ar putea să fie şi un „eveniment istoric”. Nu doar pentru faptul că obiectul e la intrarea în satul socrilor lui Dodon (Internetul i-a zis „Intersecţia soacrei”). Evenimentul ar avea şi semnificaţii profunde. Or întrebarea: în ce sens ne mişcăm (spre Est ori spre Vest)? – are pentru noi acest răspuns: în sens giratoriu! Iar „Intersecţia soacrei” ne este blazonul. Stema. Monumentul.