Un chef virtual de carte

106
0

Funcționarii de la educație se întrec în scenarii pentru începerea anului școlar 2020-2021. Se întâmplă peste tot, nu numai în Republica Moldova sau în România. Printre propuneri: intrarea și ieșirea eșalonată în și din spațiul școlar, pe trasee prestabile; păstrarea distanței sociale; triaj epidemiologic; acces interzis părinților și străinilor pe teritoriul școlii; săli speciale pentru cei care prezintă simptome de boală (știm care); igiena frecventă a mâinilor; mască obligatorie pentru personalul didactic etc. În cazul învățământului primar, gimnazial și liceal, nu se prea discută despre revenirea la regimul online, deși nimeni nu exclude această posibilitate, mai ales dacă se reinstituie starea de urgență și se carantinează localități.

Învățământul la distanță ar putea deveni însă o regulă doar pentru cei care își fac studiile la universități. Conducerea Universității din Cambridge, de pildă, nu a mai așteptat să vadă cum va evolua pandemia și a declarat încă în luna mai că toate cursurile din 2020-2021 se vor desfășura doar pe ecranul computerelor și al tabletelor. E de crezut că multe rectorate, mai ales din Occident, vor urma acest exemplu britanic; e mai puțin evident ce vor face ceilalți, dar e clar că învățământul universitar crede cu tărie că se pretează mai bine online-ului decât cel preuniversitar.

Ce observ e că, în învățământ, ca și în alte domenii (în special, în IT), lumea a îmbrățișat cu prea multă ușurință ideea lucrului la distanță. Și dacă, în cazul patronilor de afaceri, entuziasmul e lesne explicabil, atunci obsesia pentru online a celor care administrează universitățile mi se pare total deplasată. Ai impresia că unii au așteptat de mult un pretext ca acela care s-a ivit odată cu covidul pentru a promova avantajele educației teleghidate.

Beneficiile experimentului sunt însă îndoielnice și la fel de virtuale ca și spațiul în care acesta se produce, după cum o vădesc și rezultatele: în Occident s-au efectuat deja o mulțime de studii și analize care arată că statul acasă și lipsa interacțiunii reduce autodisciplina, capacitatea de concentrare și pofta de lucru. Nu doar în cazul studenților, dar și în cel al profesorilor. Totuși, universități de elită continuă să promoveze ideea, pe care o consideră de viitor.

Care ar putea fi explicația? Ar fi mai multe, dar, dacă vrem să aflăm cauza principală, trebuie să citim, obligatoriu, mărturiile celor care au făcut parte din sistem și i-au urmărit îndeaproape creșterea, dar mai cu seamă descreșterea. De la Allan Bloom (The Closing of the American Mind, 1987, ediția românească: Criza spiritului american, 2006) și până la Tom Nichols (The Death of Expertise, 2017; în română: Sfârșitul competenței, 2019) s-au tras mii de semnale de alarmă, căci universitățile din Occident și-au uitat menirea și au devenit parcuri de distracții.

Spații privilegiate, altădată, ale cunoașterii și dezbaterii de idei, acum acestea nu sunt decât niște simple trepte ale ascensiunii sociale (descifrez: un prost care absolvește Harvardul are mai multe șanse să prindă un post bine plătit decât netotul care iese dintr-un community college). Cine plătește mai mult pentru studii are șanse mai mari de promovare mai cu seamă în universul corporatist care, nici el, nu cere atât competențe, cât capacitatea de conformare la anumite reguli ale jocului.

Administrația universitară e preocupată exclusiv de exigențele părinților și de mofturile odraslelor, care dictează toate politicile și practicile în sălile de curs și în campus. Selecția cadrelor didactice și evaluarea studenților se face după tot felul de algoritmi, mai puțin pe criterii de valoare și de performanță academică. Programele urmează preferințele și idiosincraziile tinerilor învățăcei, și nu logica intrinsecă a disciplinelor predate. Lucrurile stau, firește, mai bine la facultățile de științe exacte (e greu să înlocuiești competențele cu ideologie și șarlatanie în laboratorul de fizică nucleară), dar fizica și chimia sunt bune pentru a atrage fonduri pentru cercetare, nu și trântori cu bani.

Pe scurt, în universități a pierit cheful de carte. A pierit și în școli, nici vorbă, dar acolo asta contează mai puțin, întrucât școlile sunt, prin natura lor, mai pestrițe, mai „democratice“. Totodată, majoritatea școlilor funcționează azi mai curând ca niște tabere de concentrare, bune de ocupat copiii cât timp părinții fac bani ca să-i întrețină sau ca să-i trimită la universitate. De aceea, în cazul școlilor, nu ai destul spațiu de manevră; online-ul e un lux pe care nu toți părinții și-l pot permite.

Universitățile, dimpotrivă, își pot îngădui asemenea experimente. Astfel, orice găselniță care reduce „povara“ dăscăliei de pe umerii profilor și plictisul studenților e salutată și justificată cu înflăcărare – așa exultă nebunii pe o corabie ce se scufundă. Nu m-aș mira dacă nerozia se va permanentiza și după pandemie și nici dacă, peste cinci sau zece ani, majoritatea „studenților“ își vor lua diplomele cu un clic pe Facebook. Dar și cu aceiași bani.

Preluarea textelor de pe pagina www.gazetadechisinau.md pentru formatul online se face în limita a 1.000 de semne, cu indicarea linkului activ către articolul preluat.

Instituțiile de presă, care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica „Gazeta de Chișinău” și autorul informației. Materialele de presă sunt protejate de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe și de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here