A doua șansă. Cum a deschis mama lui Nicușor un centru pentru copiii cu dizabilități

În 2003, Viorica Capșa era o mamă de 25 de ani, cu un fiu pe nume Nicușor, diagnosticat cu artrogripoză, o boală foarte rară care se caracterizează prin înțepenirea încheieturilor și dezvoltarea anormală a mușchilor. În 2013, Viorica și-a pierdut copilul. Între timp, a reușit să creeze un centru care poartă numele fiului ei și să ofere ajutor și terapie pentru numeroși copii și părinți.

Era în anul 2003 când Viorica a mers la Ministerul Educației, Culturii și Cercetării pentru a afla unde poate să-l ducă pe Nicușor ca să aibă și el aceleași posibilități de creștere și dezvoltare ca și semenii săi. De acolo, Viorica a trebuit să bată la ușa Direcției Municipale pentru Protecția Drepturilor Copilului, iar aici i-au recomandat să meargă la Centrul „Speranța”, unica instituție de reabilitare pentru persoanele cu dizabilități din zonă.

Viorica a început să meargă acolo sâmbătă de sâmbătă, împreună cu Nicușor al ei. Nu-și permitea să facă asta zilnic, întrucât locuia la Grătiești, o localitate situată la 10 km de Chișinău, iar cu Nicușor îi era imposibil să folosească transportul public.

Școala lui Nicușor

După jumătate de an în care făcea săptămânal naveta, cineva i-a sugerat Vioricăi să facă la ea în sat activitățile de la Centrul „Speranța”. Prin urmare, un grup de mame ce au copii cu dizabilități au început să se adune la ea acasă. „Sâmbătă mergeam la „Speranța”, vedeam ce activități fac ei acolo, mi le notam pe foaie, iar duminică le repetam la mine acasă”, își amintește femeia.

Astfel, Nicușor a putut fi integrat la unele activități la grădiniță, iar mai apoi, a fost primul copil cu dizabilități din comună care frecventa școala. Ulterior, și alți părinți și-au putut duce copiii cu dizabilități la școală, lucru care păruse imposibil până atunci.

„Într-o zi, ne-am amintit și râdeam cu alți părinți cum visam să deschidem noi un centru, să cumpărăm trei capre, să le mulgem și să dăm laptele copiilor. O cunoscută avea cal, și ne gândeam că îl va aduce duminica și o să facem hipism cu copiii. Erau niște visuri pe care gândeam că nu o să le realizăm vreodată”, surâde Viorica.

În 2005, a văzut pe internet un anunț despre niște seminare cu privire la deschiderea unei organizații. I-a contactat pe organizatori și i-a chemat la școala din sat. După această întâlnire, Viorica a reușit să primească o cameră din clădirea școlii pentru a face activități cu copiii, ceea ce a dus, mai târziu, la înființarea Asociației „Steaua Călăuză”.

„Când am deschis Asociația, trei dintre copiii cu dizabilități din comuna noastră decedaseră deja. Ne-am gândit să o numim așa deoarece am considerat că acei copii ne ghidează de sus”, adaugă ea.

Peste șase ani, în 2011, Asociația a primit de la primărie o clădire în care urmau să aibă loc activitățile care se desfășurau până atunci într-o cameră de la școală. O clădire veche, cu geamuri sparte, cu podeaua putredă și cu podul crăpat. Atunci, Viorica a adunat iarăși părinții și a mers cu ei la doi agenți economici din comună să ceară ajutor.

Au urmat lucrări de reparație modeste, însă fiecare a contribuit cu ce a putut. O femeie și-a adus perdelele de acasă, alta a adus mobila ei veche. Ferestrele nu au avut cum să le schimbe. Și nici apă nu era. Nici baie. Chiria, lumina și căldura erau plătite de către primărie, iar salariile – din donații. Oricum, se întâlneau aici în fiecare duminică. Ba mai mult, Viorica a convins educatoare de la grădiniță și profesoare de la școală să vină și să ajute la educația copiilor.

Tot în acel an, la sărbătorile de iarnă, Asociația a primit oaspeți de la Ambasada SUA din Chișinău. Au venit câțiva reprezentați, cu copiii lor, cu cadouri, cu pizza și cu Moș Crăciun. „S-au amuzat de bradul nostru. Era împodobit cu hârtiuțe și cu diferite chestii făcute de noi. Dar aveam și noi brad”, completează Viorica.

Mai târziu, reprezentanții Ambasadei au ajutat Asociația să schimbe ferestrele și să repare podeaua. Mai mult decât atât, au decis să o susțină pe Viorica pentru a pune bazele unui centru care să activeze regulat și să se ocupe doar de reabilitarea persoanelor cu dizabilități.
În pofida altor piedici care au apărut, Viorica nu s-a descurajat. Nu-și dorea să ajungă directoare, argumentând că nu știa ce trebuia să facă în această funcție, fiind maseuză de profesie. Însă nici să lase totul în grija altcuiva nu voia. Așa că, în 2016, a avut loc deschiderea oficială a Centrului „Nicușor” pentru Copii și Tineret, în memoria fiului Vioricăi, care s-a stins la 13 ani.

Micile investiții și marile realizări

În prezent, scopul Vioricăi este ca Centrul să ofere posibilitatea tuturor copiilor cu dizabilități să se reabiliteze, să aibă acces la educație și să fie integrați în societate. „Serviciile Centrului sunt gratuite. Am vrut să fie așa, deoarece eu nu am avut posibilitatea să plătesc asemenea activități pentru copilul meu și știu că nici alți părinți nu au”, motivează ea.

Azi există mai multe centre de acest gen în Chișinău, însă copiii cu nevoi speciale nu pot circula cu transportul public, iar un taxi dus-întors, zilnic, este cu mult peste bugetul părinților din Grătiești.

În plus, la Centru au început să vină și părinți cu copii de la Chișinău, sau chiar și din cele mai îndepărtate raioane de la nordul și sudul Moldovei. Stau la rude, cunoscuți, iar unii închiriază încăperi, pentru ca minorii să dispună de serviciile Centrului „Nicușor”. Aici, micii beneficiari pot primi reabilitare prin mai multe metode: kinetoterapie, logopedie, muzicoterapie și psihopedagogie.

Problema cea mai mare cu care se confruntă Centrul „Nicușor” rămâne, totuși, lipsa finanțelor. Supraviețuiește mai mult din donații, sponsorizări și din ceea ce pot oferi voluntarii.

„Într-o zi, ne-a făcut o vizită la Centru o cunoscută de-a mea și ne-a adus un obiect hand-made. Atunci, mi-a venit o idee. Am chemat o cumătră de-a mea, aceasta a chemat o educatoare de la grădiniță, educatoarea a chemat pe altcineva și toți au venit cu propriii copii. Am făcut o grămadă de lucrușoare și am mers cu ele la diferite organizații, la târguri, în sat le vindeam și ne făceam bani. Nu ne place să umblăm cu cerutul”, mai spune femeia. Din banii adunați în urma vânzărilor, au dotat cu aparate un teren de joacă, au mai cumpărat mobilă și încearcă să organizeze o mică sărbătoare de fiecare zi de naștere a cuiva dintre copii.

Pe de altă parte, orice urmă de oboseală dispare atunci când se întâlnesc toți lucrătorii și povestesc despre succesele lor. „Nu există fericire mai mare decât atunci când intră un specialist pe ușă și, plin de entuziasm, spune: „Doamnă Viorica, Ion azi nu a plâns la activități!”, „Doamnă Viorica, Marin a spus litera A” sau „Vasilică s-a salutat când a intrat X pe ușă!”. Par a fi lucruri banale, dar când un copil cu diabet zaharat, care trăiește în lumea lui și care nu a vorbit până la șase ani, zice „Bună ziua” este o realizare enormă pentru noi”, susține Viorica.

Una dintre problemele cu care se confruntă și astăzi ea este să-i facă pe părinți să conștientizeze gravitatea bolii pe care o au copiii lor. A început să organizeze seminare la care invită părinții de copii cu dizabilități și le explică de la ce anume încep problemele și cum ar trebui rezolvate. „Încercăm să-i ajutăm pe părinți să-și schimbe mentalitatea. Mulți vin și zic că așa a mers și bunicul lor de când era mic, că nici ei nu au vorbit până la cinci ani sau că „așa e copilul meu deoarece i-au făcut vaccin”. Majoritatea bolilor acestor copii nu sunt ereditare, iar cel mai important și cel mai greu este să-i facem pe părinți să înțeleagă acest lucru”, conchide directoarea Centrului.

Lunar, prin Centrul „Nicușor” treceau aproximativ 30 de copii cu diferite probleme. De cinci luni însă, în contextul pandemiei, Centrul nu poate primi mici pacienți.

Conform datelor din 2018 ale Biroului Național de Statistică, persoanele cu dizabilități reprezintă circa 7 la sută din populaţia Republicii Moldova.