Maoismul light. Versiunea americană

Privesc în continuare stupefiat la ce se întâmplă dincolo de ocean. Experți și publiciști respectabili îmi spun că totul va reveni la normal, că trebuie să fac abstracție de „excese“, să cern acțiunea civică și cauza ei nobilă de pleava anarhiei. Inși înțelepți îmi reamintesc că gura mare a nemulțumirii face întotdeauna multă spumă și că toți acești clăbuci ai furiei se vor topi în valul care le-a dat naștere și care, într-un târziu, se va retrage.

Nu mă îndoiesc nici eu că străzile vor fi măturate, iar ordinea, reinstaurată; mai mult, cred că protestele își vor atinge scopul urmărit și că legiuitorii vor realiza mult așteptata reformă a poliției. Altceva mă pune pe gânduri: turnura pe care a luat-o societatea americană în ultimele decenii și pe care revolta BLM nu a făcut decât să o confirme. Din păcate, calea pe care o trasează, de la o bucată de vreme, mișcările civice pentru drepturi nu este spre o societate mai justă a viitorului și nici spre o reevaluare obiectivă și echilibrată a trecutului. E mai curând o derivă spre gândirea totalitară, spre intoleranța ideologică, în ciuda aparențelor de civilitate și democrație.

În New York Times (un fel de Pravda a progresiștilor americani) găsim, de pildă, îndemnul unor activiști de a reveni la un fel de „clean slate“, adică la principiile fondatoare ale republicii și democrației americane, obliterând, condamnând sau anulând tot ce nu s-a conformat sau s-a abătut, fie și cu o iotă, de la acestea. Sună bine, nu? Fără îndoială! Dar numai dacă îți închipui că faci dreptate strămoșilor tăi ștergând din cărți și de pe străzi numele celor care i-ar fi nefericit în trecut.

Sau demonizându-i pe cei care te previn că asta nu îți va rezolva problemele și nu te va face fericit în prezent. Sau dându-i la groapa de gunoi a istoriei pe Părinții Fondatori (da, da, cei cu principiile, cu Constituția și cu amendamentele) doar pentru că unii dintre aceștia au fost, într-un răstimp, proprietari de sclavi.

Sau suprimându-l din memoria colectivă pe un „nazi“ și un „rasist“ precum Columb: dacă America era descoperită de chinezi sau era stăpânită în continuare de băștinași, azi ar fi fost, logic, o adevărată Atlantidă. (Teamă îmi e că rămânea tărâmul bizonilor, dar e o teamă incorectă politic, de aceea mă opresc aici.)

Activiștii din stradă și „revoluționarii“ din rețele sau de la ziar uită că tocmai această istorie controversată, cu toate bunele și relele ei, a făcut posibilă atât libertatea expresiei, cât și dreptul lor sacrosanct de a sparge căpățâni, din bronz și din os, sub acoperirea luptei pentru… drepturi. Același regim injust, antiuman, duplicitar și opresiv le îngăduie acum să stea timp de săptămâni și luni în stradă fără riscul de a rămânea cu frigiderul gol. Totuși, o parte din ei se grăbesc să nimicească această libertate print-un nou tip de cenzură: cine se îndoiește de scopurile și de metodele folosite de militanți este imediat etichetat drept „reacționar“, „neocon“ (conservatorismul liberal, ajuns cuvânt de ocară!), „segregaționist“ etc.

Contaminați de un veritabil maoism cultural, toți acești oameni născuți în cea mai liberă și mai democratică țară din lume sunt gata să renunțe la acest privilegiu de dragul unor abstracțiuni folclorizate sau fantezii „profesorale“ (cum ar spune Edmund Burke, dacă ar trăi azi). Ei nu sesizează fatala contradicție între universalitatea principiilor iluministe, întruchipată de Constituția de la 1789, și ideologia identității pe care o promovează și care fărâmițează nu numai societatea, ci și temeliile ei culturale, morale și legale.

Ei sunt gata să dea foc unui vis împlinit (fie și doar pe trei sferturi) de dragul unei himere irealizabile și tocmai de aceea periculoase. Cum să sesizeze însă primejdia dacă nu au nici cel mai vag habar de sângeroasa istorie a utopiei, de la iacobinismul francez la Gulagul stalinist? Și-apoi, de ce ar cunoaște-o, dacă despre George Washington știu doar două lucruri: că e pe bancnota de un dolar și că a deținut sclavi. Record de cultură generală bătut doar de erudiția vandalilor din San Francisco, care au turnat vopsea pe capul lui Cervantes (rob și acesta, timp de cinci ani, în Alger), luându-l drept… conchistador.

Nu mă sperie însă nici simțul atenuat al pericolului la activiști și nici intoleranța activismelor, acum și în versiunea lor ceva mai violentă, ci frica și tăcerea celorlalți, care sunt majoritatea. Mă debusolează rezerva americanului de azi, care nu se mai opune nebuniei și nu-și mai exercită dreptul la bunul-simț, dar și oportunismul politicienilor care sunt dispuși pentru o alianță cu teroarea, de dragul unor câștiguri de moment.

Mă dezgustă campaniile ipocrite ale marilor corporații și autoflagelările publice ale unor personalități, fie victime ale presiunii mediatice, fie ostatici ai propagandei, fie, pur și simplu, idioți utili. Dar cel mai tare mă îngrijorează că poporul care a transformat opinia publică într-o adevărată putere în stat, acum o confundă cu opinia unor mulțimi revendicative și isterice, substituind-o legilor și chiar statului însuși.