Revizionismul pietrei

853
0

Istoria e revizuită întruna. Unii creează școli de gândire istorică, punând la îndoială interpretări pe care le cred învechite. Alții, ceva mai primitivi, dar mai potenți, schimbă prin ordin conținutul programelor școlare și ale manualelor. Cei de-al treilea sunt privați de autoritate academică sau politică, dar compensează prin râvnă, insistență și omniprezență: sunt cei care preiau sau creează falsuri și le răspândesc prin toate mijloacele nemonopolizate de știință sau de guverne. Dar mai există o categorie de revizioniști. Sunt cei care se răzbună pe trecut, dărâmându-i monumentele. Scopul declarat al demersului este, de fiecare dată, adevărul. Bineînțeles, adevărul așa cum e văzut acesta din unghiul prezentului.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Nu aș putea spune că sunt cu totul împotriva rescrierii istoriei. Dar prefer să mă încred, în acest caz, în autoritatea oamenilor de știință, a istoricilor de meserie, pe care îi cred numai dacă reinterpretarea trecutului este justificată: de exemplu, de noi descoperiri, de o mai bună și multilaterală înțelegere a faptelor cunoscute etc. Totodată, nu mi-ar plăcea o istorie scrisă la comandă, chiar dacă aceasta ar răspunde așteptărilor mele, așa cum nu-mi plac nici falsurile: oricât de spectaculoase sau „verosimile“ ar părea unele mistificări, ele sunt utile doar ca obiect de studiu. Cel mai tare mă dezgustă însă lupta cu statuile. Nu concep pietrele, vopselele, macaralele și dinamita ca instrumente ale cunoașterii. Sau, cu atât mai mult, ale adevărului.

Firește, nu toate monumentele merită conservate. Nu are sens să păstrezi statuile dedicate unor satrapi și criminali în toate localitățile unei țări după schimbarea regimului care i-a glorificat. Mai elegantă mi se pare prezervarea celor mai importante în locuri special amenajate, în niște spații ale memoriei. Totuși, în cazul unor simboluri absolute ale Răului, consensul național sau comunitar poate decide eliminarea totală din spațiul public a monumentelor închinate acestora. Așa cum s-a întâmplat cu reprezentările lui Stalin sau Hitler, ghetoizate în muzee și felurite subsoluri.

Ce facem însă cu personalitățile ilustre, dar neunivoce ale trecutului? Oameni ale căror păreri, gesturi, fapte și decizii erau apreciate ieri și sunt depreciate azi? Lideri politici, militari sau spirituali ale căror „erori“ s-au revelat cu timpul, mult după moartea acestora, moarte pe care contemporanii lor au deplâns-o ca pe o mare pierdere. Pe scurt, ce facem, de pildă, noi, românii, cu personaje ca Ion Antonescu? Sau chiar cu Ștefan cel Mare, care nu a fost doar ctitor (și nici ușă) de biserici? Și ce ar trebui să facă englezii sau americanii cu statuile ridicate în cinstea unor oameni ca Cecil Rhodes, Edward Colson, Robert E. Lee etc.?

Controversele pe care le iscă toate aceste simboluri în piatră sau în bronz nu sunt ale trecutului, ci ale prezentului. Dacă școala și universitatea nu reușesc să transmită acest mesaj, ba dimpotrivă, îndeamnă direct sau indirect la distrugerea monumentelor, societatea este, după mine, condamnată. Or, tocmai asta se întâmplă acum în Occident, în special în SUA și în Marea Britanie. Protestatarii și activiștii, de diverse culori, pe care îi vedem azi vandalizând și dărâmând monumente, sunt produsele unei educații și subculturi (aderarea fără discernământ la conținutul unor meme ce se propagă ca un virus, în special prin mass-media, nu mai poate fi numită cultură) care a simplificat periculos problema. Iar modul în care au hotărât să o rezolve arată nu un progres al moralei și o afirmare a societății civile, după cum se pretinde, ci dimpotrivă, regresul spre barbarie. Căci numai într-o lume barbară chestiunile care dezbină obștea se rezolvă ușor. Cu bâta.

Statuile confederaților, moștenirea rasială și colonială, inegalitatea socială ș.a. sunt un subiect de dezbatere complicat, ireductibil la o singură soluție. Maniheismul generat de ideologia „egalității“ a șters însă nuanțele, vopsind totul în alb-negru și evacuând dilemele morale sau aporiile ce se pot naște numai dintr-o cunoaștere temeinică (nu pe scheme de Power Point) a trecutului. Până și mintea formatată binar a computerelor pare mai complexă decât această percepție simpluță a adevărului și a neadevărului. Dar niciun computer, oricât de sofisticat, și niciun înțelept, oricât de prețuit, nu au nici pe de parte forța și fervoarea fanatică a individului care acționează în afara oricărei îndoieli. Tocmai acest, din urmă, individ, a fost tentat întotdeauna de forma cea mai radicală, grotescă și primejdioasă a revizionismului istoric: lupta cu chipurile de piatră.

Vandalismul iconoclast al gloatei, declanșat de impulsul distrugerii, spontan și necruțător, e ca o stihie a naturii. Nu poți face mare lucru, orice formă de opoziție fiind improductivă. O avalanșă, un cutremur, o erupție vulcanică etc. lasă în urma lor ruine și disperare, dar, aproape întotdeauna, și o șansă pentru renaștere. La fel, cataclismele sociale. Sporadic, oamenii își ies din albie, revărsându-se furioși împrejur și provocând stricăciuni.

Ei inundă, ca un puhoi, ulițele propriilor lor orașe și fac una cu pământul tot ce au construit alții până la ei. Energii ținute sub capac răbufnesc, explodează, particule elementare se întâlnesc sub cerul liber și se coagulează instantaneu, formând mulțimi supărate și, mai ales, incontrolabile. Nimeni nu le poate sta în cale: ceilalți așteaptă, de regulă, sfârșitul revoltei, încercând să limiteze pagubele doar acolo unde se poate.

Oricât de dreaptă ar fi cauza care răscolește gloatele, formele iraționale, umorale, adică sălbatice și deci potențial criminale ale protestului sunt repudiate de bunul-simț și de instinctul de autoconservare al majorității cuminți și pragmatice. Există însă indivizi, aparent civilizați, care salută violența și alte manifestări radicale ale nemulțumirii. Mai mult, încearcă să le justifice teoretic și practic, să le îndreptățească moral, întrevăzând în ele semnalul primenirii și condiția sine qua non a ameliorării. Cu alte cuvinte, un prim pas, oricât de dureros (și de sângeros), spre un viitor mai bun.

Nu mă refer neapărat la pojghița de semidocți care învelește orice tărăboi obștesc: „activiști“ fanatici, dascăli sectari și guru spirituali, publiciști de duzină și alți păstori de conștiințe angajați politic, precum și întreaga liotă de băgători de seamă sau de făcători de bine de care mișună apele tulburi ale new age-ului informațional.

Mă gândesc mai curând la oamenii școliți și erudiți care găsesc mereu scuze sofisticate și frumos ambalate pentru tot soiul de excese, precum cele la care s-au dedat, în ultimele săptămâni, protestatarii BLM în SUA și alte țări occidentale. Solidaritatea ideologică și unitatea în resentiment le-a jucat din nou o festă intelectualilor. A câta oară, ideile la care țin au învins realitatea, iar consecvența doctrinară a ignorat logica aristotelică.

Din primele zile ale protestelor BLM, era evident că la originea lor nu e lupta cu rasismul sistemic, inexistent, ci cu sistemul în general și cu principiile de civilizație pe care le întruchipează acesta. De asemenea, e clar că martirizarea unui recidivist nu a fost lucrarea revelației, ci a duplicității morale și a interesului politic. Demonstranții albi nu vor admite că uciderea lui Floyd a fost doar pretextul, nu și motivul real al ieșirii lor în stradă și că, în alte împrejurări, omorul le-ar fi trezit doar o compasiune formală pentru încă o victimă a abuzului polițienesc.

Iar politicienii nu vor recunoaște că mascarada cu îngenuncherea și iertarea e pentru a canaliza energiile negative ale revoltei într-o foarte bine delimitată direcție electorală. În cele din urmă, e limpede că revizuirea panteonului comunitar și național e o chestiune care, în SUA mai ales, ar trebui să se rezolve prin dezbatere și să se decidă printr-un cât mai larg consens.

În ciuda acestor evidențe, o seamă de intelectuali, inclusiv din spațiul românesc, au acceptat fără șovăire argumentul „rasismului sistemic“, au trecut cu ușurință peste acel cumplit spectacol al ipocriziei care a fost înmormântarea lui George Floyd și chiar au identificat argumente istorice și morale pentru suprimarea statuilor „controversate“.

I-am văzut de multe ori pe intelectuali sprijinind gesturi radicale, mișcări extremiste, chemări la răsturnarea violentă a ordinii și la revizuirea intransigentă a trecutului. I-am văzut pregătind și înfăptuind revoluții, alături de soldați și muncitori. I-am văzut citind și propovăduind cărticica lui Mao. I-am văzut strâmbând din nas la Reichul lui Hitler, dar glorificând măcelăria lui Stalin. I-am văzut alături de „revoluții“ și „primăveri“ islamice, cu teroarea lor cu tot. I-am văzut predând, în mari universități ale lumii, că statul liberal și democratic occidental e, de fapt, un stat „fascist“. Acum, îi vedem înlocuindu-l pe Winston Churchill cu George Floyd.

Din nefericire, o mare parte a celor care trăiesc din idei par să fi învățat și mai puțin din lecțiile istoriei decât vandalii din Richmond. Și se cred într-atât de neprihăniți și fără cusur, încât sunt gata mereu să arunce primii cu piatra. Cine și-ar fi imaginat, în zorii modernității, că intelectualii vor deveni, cu timpul, și herostrați, și inchizitori?

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE