„Nu am timp de scamatoriile politicienilor. Visez să revenim în scenă”

810
0
Ana Tkacenko, actriță

Interviu cu Ana Tkacenko, actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu”

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

– De când nu ai urcat pe scenă, dragă Ana Tkacenko? Care a fost ultimul spectacol înainte de carantină?

Nu am urcat în scenă de pe 8 martie. Atunci am jucat „Cântec de leagăn pentru bunici” de Dumitru Matcovschi, regie – Sandu Cozub. Eu fac rolul Savetei în acest spectacol important din repertoriul Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Ne este dragă această piesă și nouă, actorilor, și publicului, se joacă de zece ani la Național.

– Ce i se întâmplă unui actor când nu joacă?

Nu i se întâmplă nimic, tocmai asta e tragedia.

– Uneori ai impresia că scena e undeva departe-departe?

Eu o simt mereu sub tălpi, mă arde. Iar acum, mă arde dorul de ea…

– Când a început drumul tău spre scenă?

Prima întâlnire cu scândura scenei a fost în 1995, aveam 12 ani. Am făcut atunci figurație la Teatrul Nottara, în spectacolul „Arșiță și viscol”, regie – Dominic Dembinski. „Arșiță și viscol” a câștigat Premiul pentru cel mai bun spectacol al anului 1995. În piesa aceea eram un copilaș, în diferite costume, alergam încântată printre mari actori.

Ana Tkacenko: „Îmi este foarte dor de Teatrul Național „Mihai Eminescu”
Ana Tkacenko: „Îmi este foarte dor de Teatrul Național „Mihai Eminescu”

 – Pe când erai mică, ai dat flori actorilor? Ce actriță/actor a fost idol pentru tine în copilărie?

Da, am dat flori, au fost momente foarte emoționante. Idoli nu am, dar mulți actori mă fascinează, sunt repere profesionale pentru mine… de la Al Pacino, Mihail Efremov, Meryl Streep, Mariana Mihuț, Maia Morgenstern, până la Anatol Durbală, Petru Hadârcă, Angela Ciobanu, Victor Nofit, Grigore Grigoriu, Vitalie Rusu, Eugenia Toderașco. În general, îmi place să observ oamenii, să-i descopăr pe cei care mă inspiră. Astfel de oameni mă ajută să răspund la întrebarea „a fi sau a nu fi”.

– Cine au fost profesorii tăi în actorie, la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău (AMTAP)? Ce ai preluat de la ei?

La AMTAP mi-au fost profesori Anatol Durbală și Ilie Todorov, mari artiști. Pentru un viitor actor, pedagogii sunt acele modele de la care învață toată viața. Am norocul să joc, la Teatrul Național, cu pedagogul meu Anatol Durbală, este o onoare deosebită pentru mine.

– Când, cum ai fost angajată în trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu”?

Am fost angajată la Național în 2005. Eram în anul 4 la facultate și primisem oferte din partea mai multor teatre. Dar invitația de bază a fost făcută de domnul Iurie Negoiță, pe atunci director general al Teatrului Național „M. Eminescu”. Domnia sa mă văzuse în Mița, într-un fragment din piesa „D’ale carnavalului”, pregătisem rolul cu pedagogii mei. Am acceptat din prima clipă. Anume această invitație era cea mai așteptată de mine. Primele mele roluri de la Național au fost cele din spectacolele „Pasărea albastră”, „Flori de măr”, „Take, Ianke și Cadâr”, „Suflete Moarte”.

– Acum joci în 16 spectacole ale Teatrului Național „Mihai Eminescu”, ai în palmares Premiul pentru debut, Premiul UNITEM pentru cel mai bun rol feminin secundar, ai participat la diverse concursuri, festivaluri, turnee. Ce s-a schimbat în modul tău de a înțelege teatrul? Care este misiunea actorului?

Mi-e frică de cuvinte mari. Ce înseamnă teatrul pentru mine? Am s-o spun scurt, cumva utopic: teatrul e o mare bucată din mine. Nu știu… poate revenim la întrebare peste 20 de ani. Dar pot să afirm și acum, cu toată hotărârea, că în teatru trebuie să oferi, să dăruiești. Cu cât dai mai mult, cu atât ți se întoarce! Teatrul în privința legilor este exact ca un destin uman: nu acceptă greșeli. Valorile de bază în teatru sunt dăruirea, răbdarea și dragostea.

– Monospectacolul tău „Scrisoarea unei necunoscute” de Stefan Zweig, în regia lui Nugzar Lordkipanidze, este profund tragic. Ce i se întâmplă unui actor când pătrunde, împreună cu personajul său, în zona tragică a existenței?

Mi-e foarte dor de „Scrisoarea unei necunoscute”… Spectacolul a pornit de la venerația pe care o port pentru opera lui Stefan Zweig. M-am legat de nuvela „Scrisoarea unei necunoscute” cu vreo 18 ani în urmă. Atunci nu știam că o voi dramatiza și o voi juca, dar îmi plăcuse foarte mult încă de atunci. E un miracol că a apărut acest monospectacol. Trăiesc niște stări foarte ciudate când se apropie ziua reprezentației. Cu două zile înainte de spectacol sunt urmărită de o melancolie, de o sensibilitate excesivă. De fapt, atât corpul, cât și rațiunea acumulează energie pentru seara când joc „Scrisoarea…”. Pentru un asemenea spectacol nu sunt suficiente doar două ore de concentrare, e nevoie de câteva zile. Ceea ce se întâmplă în scenă, în timpul spectacolului, nu are nicio legătură cu Ana Tkacenko, ci doar cu eroina mea. Eu apar abia după ce monospectacolul s-a încheiat, atunci revin pe lumea asta, pentru a mă închina în fața spectatorilor. Cred că multe din tristețile eroinei mele își au, ca sursă, o profundă singurătate. Prin acest spectacol vreau să transmit un mesaj: priviți în jur, există oameni care au nevoie de ajutorul vostru!

Ana Tkacenko. „Teatrul înseamnă dăruire. Cu cât dai mai mult, cu atât ți se întoarce!”

– Regizorii îți oferă adeseori și roluri de comedie. Te simți mai degajată, mai relaxată într-o comedie?

O, nu… E aceeași încordare, tensiune, sunt aceleași emoții atât în tragedie, cât și în comedie. De fiecare dată, înainte de a ieși în scenă, simți că leșini… Este o avalanșă de adrenalină amestecată cu frică și neputință. E o nebunie, o magie… of, e ceva ca o explozie.

– Cât de necesară e concurența într-o trupă de teatru?

O concurență sănătoasă este una dintre căile spre succes… La Teatrul Național avem o concurență loială, corectă. Suntem o echipă, dorim să obținem performanță profesională, eu cred că facem un teatru viu, actual, cu montări ce au impact asupra publicului. Avem o trupă frumoasă, cu realizări notabile, datorită spiritului de acțiune și calităților umane ale lui Petru Hadârcă, directorul general al Naționalului. Îi prețuim și pe directorul artistic, Sandu Cozub, și pe Ghenadie Gâlcă, șeful trupei, suntem uniți, avem în teatru o atmosferă prietenoasă și creativă.

– Ce faci pentru a te menține în formă, în perioada când teatrul e închis din cauza pandemiei provocate de coronavirus? Cum îți antrenezi memoria? Cât de importante sunt pentru tine exercițiile vocale?

E mai complicat să-mi mențin forma fizică… Eu gătesc, destul de des, aproape în fiecare zi. Îmi place să fac mâncăruri gustoase, am și imaginație bună, mă simt inspirată în bucătărie. Dar încerc să îmi controlez poftele. Fac și sport, merg pe jos. Memoria mi-o antrenez prin amintiri, lecturi. Citesc, ascult texte, rugăciuni, le repet. Le repet cu voce tare, ca pe niște incantații… astea sunt și un fel de exerciții vocale.

– Cum îți completezi limbajul gesturilor? Urmărești gestica unor politicieni? Ce denotă aceasta?

Limbajul gesturilor, al gândirii și al simțirii trebuie să fie un întreg. Toate împreună, pe scenă, ne ajută să facem roluri convingătoare, expresive, încărcate de emoție. Cât despre politicieni, pot să vă spun că nu am timp de scamatoriile lor. Prea multă batjocură din partea lor la adresa oamenilor care trăiesc în acest stat. Cel mai mult mă enervează că jurnaliștii spun: „actori politici”, „scena politică”…

– Credința creștină e compatibilă cu arta teatrală?

Da. Nici un fir de păr nu cade fără știrea și fără voia Domnului.

– Aștepți semne de la Dumnezeu când faci un rol? Aceste semne îți vin?

Nu aștept semne de la Dumnezeu. Dar e interesant faptul că ceea ce mi se întâmplă în viață, peste o vreme mi se întâmplă în scenă. Asta mă ajută foarte mult la pregătirea rolurilor. Parcă vede cineva durerea sau bucuria mea și, după asta, o expune în scenă.

– Am observat că îți place catifeaua. E o pasiune a ta să porți rochii de catifea?

Îmi plac la nebunie rochiile și fustele, tot ce e feminin. Adevărat, dintre țesături, prefer catifeaua și dantela.

– Când se va redeschide teatrul? Ce vei face dacă nu se redeschide degrabă?

Sperăm să începem repetițiile din august… Nu pot să știu nimic, doar sper și mi-e dor, foarte dor de tot ce înseamnă Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Nu pot înțelege de ce restaurantele, centrele comerciale, terasele se deschid, și numai teatrele – nu. Visez spectacole, mereu le visez, cel mai mult îmi doresc să revenim în scenă, pentru a dărui sentimente, senzații unice spectatorilor.

– Mulțumesc pentru interviu și să te bucuri în curând de reîntâlnirea cu scena.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here