Și ei sunt români…

Ne-a înflăcărat recenta „polemică” pe rețelele sociale dintre premierul RM și eurodeputatul Siegfried Mureșan. Ne pun pe jar declarațiile antiromânești ale politicienilor moldoveni, de la agrarienii și comuniștii de ieri până la socialiștii de azi. Ne îngrozește gestul deputatului Bătrâncea care rupe harta României interbelice. Și atunci când știm că toate aceste vorbe și gesturi sunt diversiuni sau provocări, și atunci când bănuim că sunt gratuite, adică nu urmăresc vreun scop politic precis, fiind expresia pură a cretinismului și bădărăniei, nu ne putem împăca și nici trece senin peste ele.

Mă întreb și vă întreb: poate că a venit timpul să le acordăm ceva mai puțină importanță? Nu zic să le neglijăm: deocheate sunt mojicia și necuviința proțăpiților de la Guvernul și Președinția RM, dar și mai deocheată ar fi, indiscutabil, lipsa unei reacții la indecență. Zic doar să le privim cu mai mult calm și înțelepciune. Când premierul Ion Chicu își bate joc de niște medici care au venit să-i dea o mână de ajutor în lupta cu epidemia, el este vrednic de o sudalmă. Când omul Ion Chicu îi ia peste picior pe „români”, ca popor și ca țară, el este vrednic de milă.

De ce? Foarte simplu: pentru că și dl Chicu, și dl Dodon, și dl Bătrâncea și alții asemenea lor sunt români. Și nu doar din punct de vedere etnic sau genetic: chiar dacă originea și limba pe care o vorbesc îi „localizează” cu precizie, acești factori contează azi prea puțin când vorbim despre identități și apartenențe. Ei sunt români pentru că se poartă exact ca și românii care își urăsc, cu neostoită sete, țara și neamul.

Dan Alexe observa, în Dacopatia și alte rătăciri românești, că multor semeni de ai noștri le este caracteristică ura de sine, repulsia față de tot ce îi caracterizează, le aparține și îi definește. Românii din țară nu au o identitate de „rezervă”, precum basarabenii, de aceea sunt nevoiți să-și compenseze frustrarea („neajunsul de a se fi născut” români, ca sa parafrazez un mare reprezentant al culturii noastre) prin alte mijloace decât cele pe care le întrebuințează „moldoveni(ști)i”: atitudinea bovarică față de Occident și mimarea fără discernământ a „lumii de afară”, prin definiție mai potrivită pentru o viață „normală”; dizolvarea unicității, date de limbă și tradiții, pentru a scăpa cât mai curând de tot ce ne-ar fi ținut departe de civilizație, făcându-ne să părem desueți și „rurali”; fuga nemotivată economic sau politic de acasă, determinată de dezgustul față de „românitate” etc.

„Moldovenilor” le e, într-adevăr, mai simplu decât fraților lor de peste pârâu. Ei au o identitate de împrumut, fabricată în laboratoarele ideologice de la Moscova. Aceasta le îngăduie să se detașeze, superior, de ceea ce, altfel, i-ar pune într-o lumină proastă, întrucât s-ar referi nemijlocit la ei înșiși. Când îi înjură pe „români”, au senzația că înjură pe altcineva. Aceasta îi absolvă, aparent, de ridicol – cât de grotescă e, în schimb, ocara regățeanului ce se desparte, arogant, de restul românimii! –, dar nu îndulcește nicidecum diagnosticul.

Orice formă de antipatie, orice tentativă de fabricare a unui dușman dintr-un Celălalt real sau ipotetic, este, în fond, o ură de sine. Au spus-o și André Glucksmann, în Discursul urii, și Umberto Eco, în Cum ne construim dușmanul, dar și mulți-mulți alți înțelepți. De aceea, nu poți decât să compătimești un om care, crezând că dă cu măciuca în altul, aplică o lovitură în propria lui fizionomie.

Relațiile moldo-române nu au fost niciodată afectate, grosso modo, de circul verbal de la Chișinău, ci aproape exclusiv de refuzul celor două părți de a stabili o colaborare strategică de durată. O colaborare absolut necesară în contextul geopolitic în care ne-a plasat istoria și care s-ar impune chiar dacă am fi, prin absurd, la fel de străini unii față de alții precum sunt, să zicem, australienii și nigerienii. Faptul că scălâmbăiala „moldoveniștilor” stârnește infinit mai multe umori decât neputința cronică de a stabili o relație fie și doar de bună vecinătate între cele două țări, spune ceva tot atât de esențial despre românii de pretutindeni ca și plăcerea lor perversă de a-și huli chipul din oglindă.