Cine are nevoie de preşedinte?

795
0
Scriitorul Mircea V. Ciobanu
Scriitorul Mircea V. Ciobanu

Nu e neapărat nevoie să ne facem planuri de genul: „Viaţa după pandemie”, care să marcheze o altă etapă în existenţa noastră. Dar e păcat să nu înveţi nimic din toate câte se întâmplă. Ar însemna să-ţi risipeşti experienţa – singura ta avere reală. Unul din învăţăminte derivă de aici: ce este absolut necesar şi ce este opţional şi neobligatoriu în viaţa noastră?

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Orice criză fundamentală trebuie să te pună pe gânduri şi primul lucru ar fi să scapi de inerţii (de „tradiţii”). Implicit, de investiţii inutile, care nu aduc plusvaloare. O criză, fie politică, geopolitică, economică, financiară, medicală, fie educaţională sau culturală, semnifică un război mai mic sau mai mare, solicită măsuri radicale, nu menaj cosmetic. După fiecare criză lumea prinde la minte şi îşi schimbă atitudinea faţă de multe lucruri. Scapă de inerţii. Se resetează.

Când scriam că nimic mai simplu, în Moldova, decât să te faci preşedinte, încă nu îmi trecea prin minte cât de inutilă e această funcţie. Credeam că impresia inutilităţii şi nocivităţii mi-o creează preşedintele actual. Un neisprăvit atât de indeniabil, încât oricare alt candidat ar arăta mai bine în locul lui. Dar problema e cu totul alta. Una de principiu şi de profunzime. De trei decenii, de când există această funcţie, am avut preşedinţi oameni foarte diferiţi, dar încă niciunul nu ne-a dumerit care este rostul acestei funcţii costisitoare.

Avem o societate polarizată economic, social, cultural şi politic. Aparent, funcţia de preşedinte era cumva justificată tocmai de această stare de lucruri, provocată obiectiv-istoric, dar şi subiectiv-cultural, având în vedere diferitele niveluri de culturalizare a populaţiei, supusă experimentelor ideologice devastatoare. Numai că până acum nimeni dintre preşedinţi nu a reuşit să fie factorul coagulant al acestei mase eterogene. Având în vedere că ideologiile şi tiparele umane ale preşedinţilor de până acum au fost atât de diferite, putem să afirmăm că am testat toate variantele şi nici una nu a luat foc. Dacă în particular fiecare grupare politică voia să aibă preşedintele ei, la modul general, din punct de vedere raţional, funcţia doar a creat probleme. Iar „domnia” lui Dodon a demonstrat cu prisosinţă nocivitatea ei. Or, într-o republică pur-parlamentară, nimeni nu şi-ar aroga dreptul de a vorbi în numele tuturor.

Misiunea „preşedinţiei luminate” fiind imposibilă, e mai raţional să lichidăm postul, decât să ajustăm fişa lui şi caietul de sarcini nevoilor noastre reale. În genere, el mi se pare un moft al foştilor nomenclaturişti, care voiau neapărat să existe o funcţie supremă în stat (şi s-o deţină şeful de partid, bineînţeles). Dar de ce să ne ducem departe când avem exemplul la îndemână, al actualului, încă relativ proaspăt, dar mult învechit în rele.

Nu trebuie să fii mare expert în politologie ca să vezi câte probleme le creează actualul preşedinte. Deţinând o funcţie aparent simbolică, intervenţia sa în activitatea altor structuri le sabotează şi le face ineficiente.

Să ne imaginăm pe o clipă că nu am avea preşedinte. Asta ar însemna că parlamentul şi-ar face lucrul, speakerul moderând activitatea grupurilor parlamentare şi comisiilor, că legislatorii ar elabora legi asigurând controlul poporului asupra ramurilor puterii; asta ar însemna că prim-ministrul ar conduce guvernul, iar miniştrii s-ar ocupa de dezvoltarea ramurilor lor. Iar managerii instituţiilor şi întreprinderilor şi-ar cauta de treabă, nu l-ar întâmpina cu surle şi cu tobe pe acest artist ambulant.

E de-a dreptul revoltător să observi cum o instituţie simbolică, având angajaţi la fel de simbolici (şi pe care nu îi prea ia în seamă nimeni, decât cărămizile piramidei), încep să substituie structurile de bază, efective, ale statului. Consilierii devin miniştri, iar preşedintele – un fel de suprastructură decizională, expert-în-toate-cele. Şi tot sistemul devine nefuncţional.

Cea mai bună dovadă a nocivităţii funcţiei este partinitatea sa indispensabilă. O demonstrează nu doar parti-pris-urile crase ale lui Igor Dodon, un tip obedient stăpânului său de moment, ci şi recenta adresare a lui Bolea-socialistul, care ar vrea ca CC să constituţionalizeze „partinitatea” preşedintelui. Să recunoască apartenenţa lui la o tabără politică. Ergo: un preşedinte al tuturor este imposibil. Iar funcţia e în contradicţie nu doar cu necesităţile noastre, ci şi cu bunul-simţ.

P.S. De vreme ce parlamentul a anunţat data alegerilor, ar fi cu totul surprinzător ca acesta să pună, azi, în discuţie necesitatea funcţiei. Dar orice aspirant la tron poate încerca să ne convingă că poate transforma o instituţie nocivă în una folositoare obştii. Iată şi cel mai bun proiect electoral: demonstrarea utilităţii funcţiei la care aspiri. Sau, încă şi mai bine: demontarea construcţiei, reciclând-o în folosul comunităţii.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here