Moartea Filologului pe vremea Kuliokului

753
0
Vlad Pohilă

Vlad Pohilă este petrecut pe ultimul drum. E amiază. Văd rudele sale. Și o mulțime de persoane cunoscute. Îndurerate, s-au adunat nesilite de nimeni. Floarea Basarabiei. Și nicio oficialitate. Conducerea Uniunii Scriitorilor, cu toată scuza pandemiei, strălucește prin absență. Doar Titus Știrbu. Reprezintă, probabil, departamentul pompe funebre al US.

Sicriul este scos din biserică – preotul cântă, cameramanii filmează, fotografii fotografiază, cortegiul înaintează spre groapă. Împreună cu muzeograful Vlad Ciumac, ducem o coroană. Cetina de plastic îmi înghimpă mâinile. Când coloana oprește, trag cu ochiul să văd ce e caligrafiat pe panglică: Pentru domnul Vlad Pohilă colegii ziiorului Mesagerul.

Vai, sărmane Vlad! Cât de perfidă e posteritatea! Înțeleg că vina e a caligrafului analfabet și a căscatului care a făcut comanda. Dar de ce tocmai ție să ți se întâmple asta? Ție, care ai lămurit de mii de ori că morții nu pot fi domni, nemaivorbind de neghiobia ce urmează. Un detaliu în care, deopotrivă, stă divinitatea, stă și diavolul. Care arată că moldovanii sunt incorigibili. Că Kuliok Vodă e moștenitorul tov. Sovok. Prietenul tău, Șoimaru, a și glumit: „I-au dat de lucru și în ceea lume!”.

Să nu-ți pese. Ai muncit o viață ca un rob, „semănătorule de grâu”. Ziua – muncă, noaptea – pat, ai trăit și ai scăpat. Somn lin!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here